— Mamă, vreau să-i dau rochia mea, a spus Ioana până la capăt.
— Draga mea, nu. Ai muncit opt luni pentru ea.
S-a lăsat o tăcere lungă. Apoi vocea ei a revenit, mai liniștită, iar tocmai liniștea aceea m-a speriat.
— Tata ar fi dat-o. El spunea mereu că, dacă poți ajuta, ajuți.
Nu aveam cum să mă lupt cu asta.
— Și tu ce o să porți? am șoptit. Radu nu se va supăra?
— De asta te sun. Poți să-mi aduci ceva decent? Orice. Te rog. Și nu-ți face griji, mamă. Radu m-a invitat la bal, nu la o prezentare de modă.
— Azi are nevoie de tine.
Am întors mașina și am gonit spre casă. Am intrat direct în dormitor și am început să scot tot ce aveam mai elegant, tot ce părea cât de cât potrivit. Dar nimic nu mergea pentru bal. Rochiile mele îi erau prea largi, prea grele, prea de adult.
Apoi mi s-a oprit privirea pe husa din adâncul dulapului.
Costumul lui Andrei.
Am rămas mult timp nemișcată în fața lui, cu degetele pe fermoar. Nu-l deschisesem de trei ani. Nu-l atinsesem nici măcar când strânsesem restul lucrurilor soțului meu.
Am tras fermoarul încet. Mai întâi s-a arătat sacoul negru, apoi reverul pe care se întindeau, ca un fir subțire de toamnă, frunzele portocalii de arțar.
L-am scos de pe umeraș.
— Iartă-mă, Andrei, am șoptit. Astăzi are nevoie de tine.
Arăta, în același timp, ca o fată și ca o amintire.
Ioana mă aștepta la intrarea laterală. Era deja din nou în tricoul și colanții pe care îi purtase pe sub rochie. Până atunci, Mara se schimbase deja în ținuta ei.
— Mamă, l-ai adus, a spus fiica mea, atingând costumul cu ambele mâini. Ai adus costumul tatei.
— Ești sigură?
— Sunt sigură.
Am ajutat-o să îmbrace sacoul pe holul gol. Mânecile îi acopereau încheieturile. Umerii erau prea largi. Părea o adolescentă fragilă și, în același timp, o amintire vie.
— Ești frumoasă, i-am spus. Și era adevărat.
— De unde ai costumul ĂSTA?
M-a sărutat pe obraz, a tras aer adânc în piept și a împins ușile sălii de sport.
Capetele s-au întors spre ea. Câțiva colegi au râs când au văzut-o pe Ioana în costumul negru, prea mare pentru ea. Alții au tăcut, neștiind cum ar trebui să reacționeze.
Apoi Radu s-a apropiat, i-a zâmbit și i-a spus:
— Arăți extraordinar.
Eu stăteam lângă peretele din capăt, cu geanta strânsă la piept. De partea cealaltă a sălii, doamna Popescu s-a întors de la masa cu băuturi. Mâna i-a rămas suspendată în aer. În clipa următoare, paharul de plastic i-a alunecat dintre degete și a căzut pe podea.
A traversat sala ca și cum uitase să respire. Elevii se dădeau la o parte fără să înțeleagă de ce. A ajuns lângă Ioana și i-a apucat mâneca, pipăind cu degetul mare frunzele portocalii de pe rever.
— De unde ai costumul ĂSTA? a șoptit ea.
— A fost al tatălui meu, a răspuns Ioana, derutată.
— Am nevoie urgent de polițiști. Are legătură cu fratele meu.
— De unde l-a avut tatăl tău? Ți-a spus vreodată?
— Nu știu. Pur și simplu îl avea.
M-am strecurat prin cercul de adolescenți încremeniți.
— Doamnă Popescu, îmi speriați fiica. Ce s-a întâmplat?
— Spuneți-mi când a primit soțul dumneavoastră costumul. Unde lucra atunci?
— Cu mulți ani în urmă. Poate șapte, poate mai bine. La motelul de lângă gară, în centru. Într-o seară a venit acasă îmbrăcat cu el.
Fața doamnei Popescu s-a albit.
— Doamne, a murmurat. Apoi și-a scos telefonul. Da, sunt directoarea Popescu, de la Liceul Central. Am nevoie urgentă de un echipaj. Este vorba despre fratele meu.
— Nu l-ar fi păstrat niciodată dacă ar fi știut.
— Fratele dumneavoastră? am întrebat, simțind cum mi se taie respirația. Nu înțeleg nimic.
Abia atunci s-a uitat cu adevărat la mine. Ochii îi erau roșii, tulburi de șoc.
— Frunzele acestea le-am brodat eu. Acum șapte ani. Pe sacoul fratelui meu. Cu o zi înainte să dispară.
Picioarele mi s-au înmuiat.
— Soțul meu a purtat costumul acesta ani la rând.
— Atunci soțul dumneavoastră a știut ce s-a întâmplat cu fratele meu.
— Soțul meu e mort. Și nu l-ar fi purtat niciodată dacă ar fi știut. Nu era genul acela de om.
Le-am spus tot ce mi-am putut aminti.
Doi polițiști au ajuns în mai puțin de zece minute. Cel mai înalt dintre ei s-a uitat la broderia de pe rever și a pălit.
— Dumneavoastră și fiica dumneavoastră trebuie să veniți cu noi la secție.
La secție ne-au adus apă în pahare de carton și ne-au așezat într-o cameră mică, sub un neon care bâzâia. Am povestit tot ce îmi aminteam.
— Andrei lucra nopțile la motel, am spus. Făcea curățenie, stătea la recepție, orice era nevoie. Într-o seară de toamnă a venit acasă cu costumul acesta și mi-a zis că i-l dăduse cineva.
— Și nu ați pus întrebări?
— Aveam încredere în soțul meu, domnule polițist.
— Îl purta des?
— Nu. Doar la sărbători și la picnicuri. L-am înmormântat într-un costum bleumarin, fiindcă pe cel negru îl considera special.
Polițistul a notat ceva. Pixul îi aluneca încet pe hârtie.
— Ați pomenit un coleg. Petre, a spus el, ridicând privirea.
— Au lucrat împreună ani întregi în ture de noapte, am răspuns. Petre s-a pensionat cu puțin timp înainte să moară Andrei. Locuiește încă în celălalt capăt al orașului. Fiica mea merge duminica să tundă iarba la sora lui.