— Mamă, e adevărat că eu nu sunt chiar a ta? Maria stătea în ușă, în uniformă de școală, strângând ghiozdanul la piept ca pe un scut.
Maria încremeni cu polonicul în mână. Supa fierbea pe plită și dădea în foc. Trecuseră nouă ani. Nouă ani, iar întrebarea tot o lovise pe nepregătite.
— Cine ți-a spus? glasul Mariei se îngreună.
— Sandu Vetcu. Zice că sunt un copil găsit, Maria trase zgomotos aer pe nas. Și că mama mea adevărată m-a aruncat fiindcă eram rea.
Maria lăsă încet polonicul jos. Ochii i se întunecară de mânie. Înghiți în sec, ca să nu spună mai mult decât trebuia.
În sat toți știau povestea, dar nimeni nu îndrăznise până atunci s-o spună fetei.
— Tu nu ești rea, spuse ea încet. Și eu sunt mama ta adevărată. Doar că…
— N-am poze, termină Maria cea mică. Toți au fotografii de când erau mici. Eu nu am.
Ion tuși dinspre sobă. În ultimul an se îmbolnăvise des, dar răbda fără plângeri. Maria se apropie de fiică, o apucă de umeri și se uită în ochii speriați, aceiași care o priviseră în prima zi din prag.
— Nu ai poze, spuse ea, fiindcă povestea ta n-a început acolo unde te-au lăsat. A început aici. La noi.
Îi mângâie obrazul, același obraz pe care cândva îl atinsese și Ion.
— Tu ești a mea, adăugă încet, dar ferm. Și restul nu contează.
Fetița făcu un pas și se lipi de pieptul mamei. În clipa aceea, ușa izbi de perete, vântul intră de pe pridvor, răsturnă de pe raft o cutie veche, iar din ea căzu o fotografie. Mică, îngălbenită. Pe ea, o femeie cu ochi triști ținea în brațe un copil în salopetă albastră. Pe verso scria: „Micuța mea Maria, iartă-mă”.
Maria ridică fotografia, se uită mult la ea, apoi o strânse încet în pumn. Se apropie de sobă. O aruncă în foc.
— Acum ne avem doar una pe alta, spuse ea, întorcându-se la plită. Și nu ne mai trebuie nimic altceva.
„Fata mea, te-au lăsat la pragul meu; nimeni nu te-a vrut, iar eu te-am crescut”, i-am spus fiicei în ziua în care a împlinit optsprezece ani.