„Fata mea, te-a lăsat cineva la ușa mea, nimeni nu te-a vrut, așa că te-am crescut eu”, i-am mărturisit fiicei mele în ziua în care a împlinit optsprezece ani.
— Ce-i asta? șopti Maria, oprindu-se în pragul casei părintești.
Pachetul zăcea chiar la picioarele ei. O salopetă albastră, obrăjori roz și o privire speriată. Un copil, o fetiță mică, învelită într-un batic vechi, cu modelul șters. Tăcea, doar o privea cu ochii plini de lacrimi.
Maria se uită în jur. O dimineață umedă de octombrie. Satul Cheile de Sus încă dormea, doar fumul din câteva hornuri se ridica spre cerul cenușiu. Pe drum nu era nimeni, nici pași, nici urmă de la cel care lăsase în urmă darul acesta ciudat.
— Cine să fi… își frânse ea vorba, lăsându-se încet în jos.
Fetița întinse spre ea mânuțele dolofane. Avea un an, poate puțin mai mult. Curată, hrănită, dar plânsă. Și niciun bilețel, niciun act.
— Tată! strigă Maria, ridicând copila. Tată, scoală-te!
Din odaie ieși Ion, frecându-se la ochi. Avea fața brăzdată de riduri, un maiou ros și umerii încovoiați de muncă. Se opri în ușă, cu ochii mari la vederea copilului.
— E un copil lăsat de cineva, suflă Maria, iar glasul i se muiase fără să vrea. Am deschis ușa și era aici. Nu-i nimeni.
Ion se apropie încet și atinse cu un deget aspru obrazul moale al fetiței.
— Ai vreo bănuială?
— Ce bănuială să am? în Maria urca amețeala. Trebuie dusă la primărie. E treaba lor, nu a noastră.
— Și dacă nu-i găsesc rudele? tatăl își ținti privirea în copil cu o speranță ascunsă. O trimit la orfelinat?
Deodată, fetița îi apucă Mariei degetul. Strâns, disperat, de parcă se temea că avea să fie lăsată iar. Ceva i se strânse în piept. Nu duioșie, ci frica grea a răspunderii.
— Nu pot, tată. Am gospodărie, am lucru, clătină ea din cap. Abia m-am ridicat după Costel.
Divorțul fusese cu trei luni în urmă. Soțul plecase liniștit, spunând că s-a săturat de sat. Maria se întorsese acasă cu o singură valiză și privirea goală.
— Copilul nu are nicio vină, murmură Ion, atingând baticul. Poate ăsta e răspunsul trimis de cer.
— Ce răspuns? pufni Maria. Nu mai vorbi prostii.
Dar brațele nu i s-au desfăcut. Fetița se liniști, ca și cum simțea că atunci i se hotăra soarta.
În bucătărie mirosea a lapte. Ion încălzea un borcan pe plită, iar Maria privea copilul așezat pe masă, zăpăcită. Funingine pe tavan, lemne trosnind în sobă, frunze ude la fereastră. Lumea părea aceeași, dar ceva se schimbase fără întoarcere.
— O duc la primărie, spuse Maria hotărât. După micul dejun.
Numai că după micul dejun au urmat scutecele, apoi hrănitul, apoi Ion a coborât din pod un leagăn vechi, și până să-și dea seama trecuse jumătate de zi.
La primărie n-au făcut decât să ridice din umeri. Nu era niciun copil dispărut, nicio mamă tânără prin împrejurimi. Polițistul de sector notă ceva într-un carnețel, promise că „va lua măsuri” și își pierdu repede interesul.
— Lăsați-o să doarmă la voi în noaptea asta, căscă el. Mâine o ducem la centru.
Seara, la poartă s-au strâns vecinii. Vestea se răspândise repede.
— Vai, au luat o fetiță lepădată! se minună Stana, aplecându-se peste leagăn. Numai Dumnezeu știe din ce sânge se trage.
— Pe a ei n-a avut-o, adăugă alta, aruncându-i Mariei o privire cu tâlc. E mai ușor să-l crești pe-al altuia.
Maria tăcea și toca ceapa scurt, nervos. Cuțitul lovea lemnul mai tare ca de obicei.
— Afară, spuse deodată Ion, ridicându-se de pe scaun. Toți. Afară.
După ce casa se goli, Maria izbucni în plâns. Fără sunet, cu furie, ștergându-și lacrimile pe obraji.
— Ați hotărât deja totul pentru mine, da? Tu și tot satul?
— Eu n-am hotărât nimic, zise Ion, scoțând din buzunar un căluț mic de lemn. Doar l-am cioplit și m-am gândit că, poate, dacă rămâne, o să fie fericită.
Fetița dormea în leagăn, respirând mărunt. Singură pe lume, a nimănui. Polițistul n-a venit dimineața. Nici la prânz, nici seara. Iar în a treia zi, Maria a încetat să-l mai aștepte.
A cumpărat de la magazinul din sat șampon pentru copii, hăinuțe și suzetă. Vecinele șușoteau la fântână, dar pe ea n-o mai atingeau.
Într-o zi, când o îmbăia pe cea mică, Maria spuse pe neașteptate:
— O să te cheme Maria, ca pe mine… Ei, dacă tot așa a fost să fie.
Numele a sunat firesc, de parcă i-ar fi aparținut dintotdeauna fetiței cu ochii negri. Ion, auzind, dădu din cap, ca și cum așteptase clipa asta de mult.
Au trecut doi ani. Iarna a fost înlocuită de primăvară, iar grădina a înverzit. Maria cea mică se învârtea prin curte, râdea, alerga după motanul roșcat. Mergea ținându-se de poala mamei, îi repeta vorbele și așeza cuburile cu încăpățânare.
Maria stătea pe prispă cu același batic în care își găsise cândva fiica. Spălat și călcat, părea acum doar o bucată de pânză, nu semnul unei vieți răsturnate.
L-a împăturit cu grijă și l-a pus în comodă. Nu-i mai trebuia. Acum fiica ei avea un nume. Și casă. Și un viitor legat de ea mai tare decât orice legătură de sânge. Actele erau făcute, totul era în regulă.
— Mamă, e adevărat că eu nu sunt chiar a ta? Maria stătea în ușă, în uniformă de școală, strângând ghiozdanul la piept ca pe un scut.
Maria încremeni cu polonicul în mână. Supa fierbea pe plită și dădea în foc. Trecuseră nouă ani. Nouă ani, iar întrebarea tot o lovise pe nepregătite.
— Cine ți-a spus? glasul Mariei se îngreună.
— Sandu Vetcu. Zice că sunt un copil găsit, Maria trase zgomotos aer pe nas. Și că mama mea adevărată m-a aruncat fiindcă eram rea.
Maria lăsă încet polonicul jos. Ochii i se întunecară de mânie. Înghiți în sec, ca să nu spună mai mult decât trebuia.
În sat toți știau povestea, dar nimeni nu îndrăznise până atunci s-o spună fetei.
— Tu nu ești rea, spuse ea încet. Și eu sunt mama ta adevărată. Doar că…
— N-am poze, termină Maria cea mică. Toți au fotografii de când erau mici. Eu nu am.
Ion tuși dinspre sobă. În ultimul an se îmbolnăvise des, dar răbda fără plângeri. Maria se apropie de fiică, o apucă de umeri și se uită în ochii speriați, aceiași care o priviseră în prima zi din prag.
— Nu ai poze, spuse ea, fiindcă povestea ta n-a început acolo unde te-au lăsat. A început aici. La noi.
Îi mângâie obrazul, același obraz pe care cândva îl atinsese și Ion.
— Tu ești a mea, adăugă încet, dar ferm. Și restul nu contează.
Fetița făcu un pas și se lipi de pieptul mamei. În clipa aceea, ușa izbi de perete, vântul intră de pe pridvor, răsturnă de pe raft o cutie veche, iar din ea căzu o fotografie. Mică, îngălbenită. Pe ea, o femeie cu ochi triști ținea în brațe un copil în salopetă albastră. Pe verso scria: „Micuța mea Maria, iartă-mă”.
Maria ridică fotografia, se uită mult la ea, apoi o strânse încet în pumn. Se apropie de sobă. O aruncă în foc.
— Acum ne avem doar una pe alta, spuse ea, întorcându-se la plită. Și nu ne mai trebuie nimic altceva.
„Fata mea, te-au lăsat la pragul meu; nimeni nu te-a vrut, iar eu te-am crescut”, i-am spus fiicei în ziua în care a împlinit optsprezece ani.