Elena simțea distanța. Îl întreba dacă era obosit, iar el îi răspundea scurt, înghițindu-și otrava cu fiecare cuvânt.
Duminica a venit cu o nouă încercare: un grătar la soacra lui, doamna Maria, într-o casă din Berceni. Toată familia numeroasă se strânsese în jurul grătarului, sărbătorind venirea pe lume a copilului cu bere, muzică și vorbe multe. Atmosfera era veselă, dar Andrei se simțea de parcă mergea spre propria execuție.
Doamna Maria, ținând copilul cu mândrie în brațe, a rostit o frază care l-a împietrit pe Andrei:
„Vai, puiul meu frumos. Ce deschis la piele e, nu-i așa? Și uitați-vă la părul ăsta bălai… Cu cine seamănă, Elena? Că tu și Andrei sunteți amândoi mai măslinii. Ei, nu-i nimic rău în asta.”
Tăcerea care s-a lăsat la masa de pe terasă a durat doar două secunde, înainte ca unchii să înceapă glumele despre lăptar. Pentru Andrei însă, acele două secunde s-au întins cât o eternitate de umilință publică.
Elena a zâmbit ușor încordată și a răspuns:
„Mamă, probabil seamănă cu bunicii mei din partea tatălui. Știi și tu, genetica face uneori ce vrea.”
Răspunsul acela, care lui i s-a părut cinic, a fost scânteia care a aprins dinamita.
Andrei a simțit furia arzându-l pe dinăuntru. Îi venea să răstoarne grătarul, să spargă sticlele și să urle în fața tuturor rudelor zâmbitoare că în copilul acela nu curgea nici măcar o picătură din sângele lui. Dar și-a încleștat dinții și și-a înghițit durerea dintr-o singură înghițitură.
Nu mai putea continua să se prefacă orb.
Bomba trebuia să explodeze.
Marți seara, casa era învelită într-o liniște moartă. Elena stătea pe canapea și împăturea haine curate de bebeluș cu o calmă migală care îi întorcea stomacul lui Andrei pe dos. Arăta atât de grijulie, atât de devotată căminului — imaginea perfectă a ipocriziei.
„Elena”, a strigat Andrei din hol.
Vocea lui a sunat atât de aspru și de joasă, încât ea a tresărit.
„Trebuie să vorbim. Nu mai suport niciun minut din mascarada asta.”
Mâinile Elenei au rămas suspendate. A pus hăinuțele pe masă și s-a uitat la el în ochi, văzând pe loc furia care îi ardea în privire.
„Ce s-a întâmplat, iubitule? Mă sperii. Ești alb ca varul.”
Andrei a făcut doi pași spre ea, strângând pumnii atât de tare, încât încheieturile i s-au albit.
„Acum trei ani mi-am făcut vasectomie.”
Rochița pe care Elena o ținea în mâini a căzut încet pe podea. Culoarea i-a dispărut de pe față într-o fracțiune de secundă. Ochii i s-au mărit de o uimire totală.
„Ce… ce ai spus?” a șoptit ea, ca și cum vorbele lui Andrei ar fi fost rostite într-o limbă necunoscută.
„Ai auzit foarte bine!” a izbucnit Andrei, simțind în sfârșit cum se rupe barajul emoțiilor. „Nu mai puteam să te văd plângând după trei sarcini pierdute. M-am dus la clinică, am plătit în numerar și am făcut operația. Nu ți-am spus niciodată pentru că nu voiam să omor și ultima fărâmă de speranță care îți mai rămăsese. Dar asta înseamnă, Elena, că acest copil blestemat… nu poate fi al meu.”
Elena s-a ridicat brusc în picioare. Întregul ei trup tremura atât de tare, încât abia se mai ținea dreaptă.
„Andrei… nu se poate… nu, e o glumă, nu are cum să fie adevărat…”
„I-am făcut copilului un test ADN”, a tăiat-o el crud, scoțând telefonul din buzunar și aruncându-l pe canapea. „I-am furat suzeta acum câteva săptămâni și am trimis-o la un laborator privat. 0,00%, Elena. Zero la sută probabilitate! Uită-te în ochii mei și spune-mi ce naiba mi-ai făcut. Spune-mi cu cine te-ai culcat!”
Părea că tot aerul fusese smuls din plămânii Elenei. Un țipăt sfâșietor i-a izbucnit din gât, iar lacrimile i-au curs pe obraji ca o ploaie dezlănțuită.
Dar nu era reacția unei femei prinse într-o aventură ascunsă.
Era durerea unui om al cărui suflet tocmai fusese străpuns de cel pe care îl iubea cel mai mult.
„Nu te-am înșelat niciodată, nenorocitule!” a strigat ea din toate puterile, lovindu-se cu palma în piept. „Jur pe viața fiului meu și pe memoria tatălui meu! Ai înnebunit dacă îți imaginezi că aș fi putut să-ți fac așa ceva!”
„Atunci explică-mi cum e fizic posibil să fi născut un copil, dacă eu de trei ani, la naiba, nu mai am spermă!” a urlat Andrei și a căzut în genunchi, zdrobit complet de durere.
Elena și-a acoperit fața cu mâinile și a plâns atât de violent, încât abia mai putea sta în picioare. Apoi a inspirat adânc, s-a lăsat și ea în genunchi în fața lui și l-a obligat să o privească.
„Îți amintești clinica de fertilitate din Dorobanți?” a întrebat ea printre suspine. „Ultimul nostru ciclu de fertilizare in vitro, cel care ne-a mâncat toate economiile acum patru ani?”
Sigur că își amintea. Fusese cea mai întunecată și mai grea perioadă din viața lor.
„M-am întors la clinica aceea, Andrei”, a mărturisit ea, iar vocea i s-a frânt. „Tu nu ai știut, pentru că nu voiam să-ți dau din nou o speranță falsă și să ne trag iar în întunericul acela dacă totul eșua. M-am dus acolo ca să cer orice șansă mai exista. Iar directorul clinicii mi-a spus că mai păstrau ultima fiolă cu proba ta de spermă congelată de acum patru ani.”