Andrei îi trimise cândva Anei un buchet de trandafiri albi.
Aceiași trandafiri pe care obișnuia să-i aducă după aniversări uitate și promisiuni încălcate.
Ana îi donă secției de maternitate a unui spital.
Apoi Andrei îi scrise o scrisoare lungă.
Irina o returnă nedeschisă.
Mai târziu încercă să ajungă la ea printr-un prieten comun.
Ana întrerupse și acea legătură.
Nu din răzbunare.
Nu din ură.
Ci fiindcă își găsise liniștea.
Cu o lună înainte de termenul nașterii, Ana reveni în București pentru o ședință de judecată.
Purta o rochie elegantă, crem, și un palton lung, într-o nuanță caldă de camel. Părul îi era prins, iar chipul îi părea liniștit și hotărât.
Când coborî în fața tribunalului, blițurile aparatelor foto luminau treptele.
De data aceasta, Ana nu își plecă privirea.
Nu se ascunse.
Andrei o aștepta înăuntru.
Părea mai bătrân.
Nu distrus în sensul dramatic preferat de presă.
Ci golit.
Costumul îi era încă croit impecabil.
Pantofii îi străluceau.
Dar siguranța pe care o purtase cândva ca pe o armură îi dispăruse din atitudine.
Când Ana intră, el se ridică.
Ceea ce simți o surprinse.
Nu era nimic ascuțit.
Nici furie.
Nici durere.
Nici dor.
Doar o tristețe tăcută pentru femeia care fusese cândva.
— Ana, spuse el aproape în șoaptă.
Avocata ei făcu un pas înainte, însă Ana o opri printr-un gest.
— Este în regulă.
Andrei înghiți în sec.
— Arăți bine.
— Sunt bine.
Privirea lui coborî spre burta ei.
Pe chip îi trecu o umbră de durere.
— Cum este copilul?
— Sănătos.
— Mă bucur.
Ana îl privi câteva secunde.
— Chiar te bucuri?
Întrebarea simplă îl lovi mai puternic decât orice acuzație.
— Da.
Ea încuviință.
Andrei se apropie puțin și își coborî glasul.
— Știu că nu merit să mă ierți.
— Nu, răspunse Ana. Nu meriți.
El tresări.
— Am distrus totul.
Ana clătină din cap.
— Nu ai distrus căsnicia noastră. Ai scos la lumină fisurile care existau de mult.
Andrei își coborî privirea.
— Am fost egoist.
— Ai fost crud.
Ochii lui se umeziră.
— Îmi pare rău.
În sfârșit rostise cuvintele după care Ana tânjise atât de mult, încât își petrecuse nenumărate nopți așteptându-le.
Acum veniseră prea târziu.
Purtau regretul lui, dar nu mai aveau nimic de care ea să aibă nevoie.
Ana inspiră.
— Cred că îți pare sincer rău, spuse. Dar eu nu mai am nevoie de scuzele tale.
Chipul lui se prăbuși sub greutatea propriilor cuvinte.
— Te-am iubit, șopti el.
Vocea Anei deveni mai blândă.
— Poate că m-ai iubit. Dar nu într-un fel în care să știi să mă protejezi.
Ușa sălii de judecată se deschise.
Irina îi rosti numele.
Ana se întoarse.
Andrei vorbi din nou:
— Copilul nostru își va cunoaște tatăl?
Ea se opri.
Pentru prima dată după multă vreme, simți din nou furie.
Nu violentă.
Nu distrugătoare.
Ci calmă și perfect limpede.
— Asta va depinde de omul care vei deveni după ce pierzi totul, răspunse. Nu de rolul pe care îl vei juca în fața judecătorului.
Apoi intră în sala de judecată fără să ezite.
Divorțul dură câteva luni.
Investigația, mult mai mult.
În cele din urmă, Andrei își recunoscu vinovăția pentru neregulile financiare și facturile falsificate ale fundației.
Pentru că a colaborat cu anchetatorii, evită cea mai grea pedeapsă.
Compania lui se prăbuși însă.
Oamenii care îi fuseseră alături dispărură.
Numele Ionescu nu mai deschidea uși fără șoapte și priviri suspicioase.
Într-o dimineață ploioasă de aprilie, Ana născu.
O fetiță.
Maria Elena Ionescu.
Când asistenta îi așeză copilul pe piept, Ana începu să plângă atât de puternic, încât medicul zâmbi.
— Văd că amândouă aveți plămâni foarte sănătoși.
Maria avea părul închis la culoare.
Gura semăna cu a Anei.
Ochii și-i deschidea încet, ca și cum hotărâse din prima clipă că toată agitația din jur nu o impresiona.
Mihai veni puțin mai târziu.
Nu aduse trandafiri.
Nici bijuterii.
Ținea în mâini un iepuraș mic de pluș și o felicitare.
Ana zâmbi când îl văzu.
— Ce dar extravagant, glumi ea.
Mihai râse.
— Am auzit că nou-născuții sunt greu de impresionat.
— Este adevărat. Deocamdată îi judecă pe toți foarte serios.
Mihai privi fetița.
Chipul lui deveni neașteptat de tandru.
— Are puterea ta.
Ana se uită la Maria și clătină din cap.
— Nu.
Zâmbi.
— O are pe a ei.
Un an mai târziu, Ana stătea în grădina unei case renovate din Cotroceni și o privea pe Maria făcând pași nesiguri prin iarbă.
Vânduse penthouse-ul.
Nu mai voia marmură.
Nici pereți de sticlă.
Nici camere în care amintirile durerii se loveau de fiecare suprafață.
Noua casă avea trepte vechi din lemn, care scârțâiau plăcut.
O bucătărie plină de lumină.
O cameră pentru copil pe care Ana o zugrăvise singură, în timp ce Maria dormea în pătuț.
Duminica mergeau împreună în parc.
Miercurea, Ana lucra la fundație.
Aceasta purta acum numele tatălui ei.
Fusese reorganizată complet.
Conducerea devenise transparentă.
Controlul financiar era strict.
Iar încrederea oamenilor revenea încet.
Ana nu deveni cunoscută fiindcă soțul o trădase.
Oamenii începură să o respecte fiindcă avusese puterea să reconstruiască tot ceea ce trădarea aproape distrusese.