Andreea a numărat până la șaizeci. Apoi s-a ridicat repede, și-a tras pe ea blugii și un hanorac, a luat cheile și a ieșit în întunericul nopții.
Mașina lui ieșea deja de pe aleea casei.
Ea a așteptat până când el a dispărut după colț, apoi a pornit după el, păstrând mereu o distanță suficientă ca să nu o vadă în oglinda retrovizoare.
Mihai a condus aproape o oră. A trecut de cartierul lor, apoi de marginea orașului, apoi a cotit pe drumuri pe care Andreea nu le mai recunoștea imediat.
În cele din urmă, a intrat în parcarea unei clădiri joase, care semăna cu un centru comunitar. Vopseaua era scorojită pe alocuri, iar deasupra ușii pâlpâia o firmă slab luminată.
Centrul de Recuperare „Speranța”.
Andreea a oprit în spatele unei autoutilitare și l-a urmărit. Mihai a rămas câteva minute în mașină, aplecat peste volan, cu umerii căzuți, ca un om care încearcă să adune în el ultima fărâmă de curaj înainte să intre undeva.
Apoi a coborât și a dispărut în clădire.
În mintea Andreei au început să se aprindă, una după alta, toate explicațiile de care se temuse.
Era bolnav și nu voia să-i spună? Se întâmplase ceva despre care ea nu știa nimic? Exista altă femeie?
A coborât din mașină și s-a apropiat cu pași precauți de clădire.
Pe lateral, o fereastră era întredeschisă. Prin crăpătura aceea au ajuns până la ea voci joase, calme, voci de oameni care vorbesc într-un loc unde sinceritatea pare să fie prima condiție ca să poți rămâne.
Vorbea un bărbat.
Spunea că cel mai greu lucru era să-și privească propriul copil și, în același timp, să retrăiască mereu clipa în care fusese atât de aproape să piardă tot ce avea mai scump.
Andreea a încremenit.
Cunoștea vocea aceea.
S-a aplecat încet spre fereastră și a privit înăuntru.
Aproape doisprezece oameni stăteau pe scaune pliante, așezate în cerc, într-o sală simplă, luminată moale, cu umbre calde pe pereți. Printre ei era Mihai. Stătea cu capul prins între palme, iar umerii îi tremurau așa cum tremură umerii unui om care plânge și încearcă din toate puterile să nu se vadă.
Apoi a început să vorbească.
Le-a povestit celor din grup despre coșmaruri.
A spus că veneau aproape în fiecare noapte, mereu cu aceleași imagini. Andreea zvârcolindu-se de durere. Medicii mișcându-se prea repede prin salon. El însuși stând cu un copil viu, sănătos, perfect în brațe, în timp ce soția lui se afla la un pas de prăpastie, iar el nu putea face nimic ca să o ajute, să o apere sau să oprească ce se întâmpla.
A mărturisit că ori de câte ori o privea pe Mara, era aruncat din nou în acel moment.
A spus că îl cuprindeau o furie și o neputință atât de mari, încât nu putea să-și privească fiica în față, pentru că amintirea aceea acoperea tot restul.
O femeie din cerc a încuviințat încet și i-a spus cu blândețe că asemenea reacții pot apărea la partenerii care au asistat la nașteri grele, înfricoșătoare.
I-a explicat că ceea ce trăia el avea un nume și că nu era nici pe departe primul om care ajungea în acel cerc cu asemenea sentimente.
Vocea lui Mihai s-a frânt când a continuat.
A spus că o iubește pe Andreea mai mult decât ar putea pune vreodată în cuvinte. A spus că o iubește pe Mara cu toată inima.
Dar de fiecare dată când îi vede chipul fiicei lui, în fața ochilor îi apare doar cât de aproape fusese să o piardă pentru totdeauna pe Andreea. Iar spaima aceea este atât de puternică, a spus el, încât a început să stea la distanță, pentru că se teme că, dacă se lasă să se lege complet de ele, ceva ar putea veni din nou să-i smulgă totul.
Coordonatoarea grupului i-a răspuns cu multă grijă.
I-a spus că frica de apropiere după un eveniment traumatic nu este ceva neobișnuit și că văzuse de multe ori oameni trecând printr-o durere asemănătoare.
I-a spus că nu era stricat.
Se vindeca. Iar vindecarea are nevoie de timp, de sprijin și de adevăr, și nu trebuie să fie purtată de unul singur.
Andreea s-a lăsat mai jos, sub pervaz.
A rămas acolo, în întuneric, lipită de peretele centrului, iar lacrimile i-au curs pe față fără sunet. Povestea pe care și-o construise în ultimele două săptămâni — povestea în care încăpea ceva de neiertat — se destrăma încet.
Nu era vorba despre o altă femeie.
Nu era regret. Nu era nepăsare. Nu era un soț care încetase să mai iubească.
Era un bărbat atât de zguduit de ceea ce văzuse la nașterea propriei fiice, încât nu mai reușise să se întoarcă pe deplin în prezent. Un bărbat care ducea singur groaza aceea, pentru că nu voia să adauge niciun strop de povară femeii pe care o iubea, cât timp ea însăși încerca încă să-și revină.
Andreea a stat sub fereastra aceea aproape o jumătate de oră, ascultând.
L-a auzit pe Mihai vorbind în detaliu despre coșmarurile lui. L-a auzit explicând de ce evita să o țină pe Mara lipită de piept — se temea că neliniștea lui va trece cumva în copil, se temea că fetița îi va simți frica și o va absorbi în ea.
A spus că vrea să devină tatăl pe care Mara îl merită.
A spus că păstrează distanța până când va înțelege cum să fie din nou acel om.