Era o după-amiază caldă și liniștită, genul de după-amiază în care poți respira liniștit și să te bucuri de moment. Eram pe un câmp, sprijinită de camion, simțeam briza în părul meu și m-am gândit că ar fi amuzant să-i trimit soțului meu o poză rapidă. Ceva obișnuit, nimic special. Camionul arăta bine pe lângă copaci și m-am gândit că el va aprecia peisajul.
Am făcut poza în timp ce stăteam lângă camion și i-am trimis-o fără să mă gândesc prea mult. A fost doar un moment, un mod de a împărtăși o parte din ziua mea.
Dar când răspunsul a venit aproape instantaneu, nu a fost deloc ceea ce mă așteptam.
„Cine e ăla din reflecție?”
Am clipit confuză. „Ce reflexie?” I-am răspuns, simțind un nod în stomac.
«Fereastra din spate. E cineva acolo», a răspuns el, cuvintele lui fiind mai serioase decât mă așteptam.
Inima mi s-a accelerat. Am deschis din nou fotografia și am făcut zoom pe fereastra din spate a camionului, studiindu-i reflexia. La început am crezut că a făcut o greșeală, că poate era doar strălucirea soarelui sau un copac în depărtare. Dar când m-am uitat mai atent, mi s-a întors stomacul pe dos. Chiar în spatele meu era o figură, slabă, dar incontestabil prezentă.
Imaginea nu era clară, dar conturul era destul de distinct — o figură masculină purtând o pălărie care îi umbrea fața. Pălăria. Mi s-a tăiat respirația când am recunoscut forma familiară. Arăta exact ca pălăria pe care o purta fostul meu prieten, cea fără de care nu pleca nicăieri.
Mintea mea se grăbea, încercând să înțeleagă ce se întâmplă. Cum se putea întâmpla asta? Eram singur când am făcut poza, nu-i așa? Nu am văzut pe nimeni în jur. Câmpul era gol, doar eu și camionul. Dar reflexia nu m-a înșelat. Cineva stătea suficient de aproape pentru a fi în fereastră și începea să pară imposibil de explicat.
Am tastat rapid un răspuns, încercând să vorbesc calm. «Sunt sigură că e doar un truc al luminii, poate un copac sau ceva. Eram singură.»
Dar deja îi simțeam tonul schimbat în timp ce îmi răspundea. «Nu arată ca un copac. Arată ca unul.»
M-am holbat la ecran, cu degetele înghețate. Nu trebuia să-mi explice. Știam exact la cine se referea. Fostul meu soț. Omul de care m-am despărțit cu mult timp în urmă — așa credeam eu.
Dintr-o dată m-am trezit îndoindu-mă de tot. Îmi scăpase ceva din vedere? Ar fi putut fi prin preajmă și eu nici măcar nu mi-am dat seama? Sau a fost doar o coincidență teribilă, un moment de ghinion surprins într-o fotografie care acum părea imposibil de explicat?
Cu cât mă uitam mai mult la fotografie, cu atât mai mult reflecția începea să se contureze în mintea mea. Poza, pălăria — toate îmi păreau prea familiare și, oricât de mult încercam să mă conving de contrariul, posibilitatea mă rodea. Dacă era chiar el? Dacă printr-o coincidență ciudată era acolo în acea zi?
Suspiciunile soțului meu creșteau, iar eu simțeam asta în fiecare mesaj pe care mi-l trimitea. Nu voia să treacă peste asta și nu-l puteam învinovăți. Din punctul lui de vedere, părea că am făcut o poză cu altcineva ascuns în spatele scenei. Cineva din trecutul meu.
Am încercat să-l sun, dorind să-l liniștesc, să-i explic că a fost doar o neînțelegere. Dar chiar și atunci când am vorbit, îndoiala se auzea în vocea mea. A ascultat în tăcere, încrederea lui în mine fiind clar zdruncinată. „Nu știu”, a spus el în cele din urmă, vocea lui părând detașată. „Această reflecție nu pare a fi o coincidență.”
După ce am închis, am rămas în tăcere, uitându-mă la poza de pe telefon. Ceea ce ar fi trebuit să fie un instantaneu nevinovat al zilei mele se transformase în ceva mult mai întunecat, o pată de îndoială pe care niciunul dintre noi nu o putea ignora. Acea reflecție mică, abia vizibilă, a devenit o fantomă a trecutului, care mă trăgea înapoi în locul pe care credeam că l-am lăsat în urmă.
În zilele care au urmat, relația dintre noi părea tensionată, diferită una de cealaltă. Oricât de mult aș fi încercat să explic că eram singur, imaginea acelei figuri din reflexie ne bântuia pe amândoi. Era ca și cum acel moment, acel detaliu fugar de pe geamul din spate, ar fi deschis o ușă pe care nu o puteam închide. O ușă către trecut, către întrebări de care soțul meu nu putea scăpa și către o încredere care acum părea fragilă, atârnând de un fir de ață.
Reflexia, atât de mică și ușor de trecut cu vederea, a aruncat o umbră peste tot. Și dintr-o dată, ceea ce ar fi trebuit să fie doar o altă fotografie a fost începutul a ceva la care niciunul dintre noi nu se aștepta.
