4 iulie 2026
Soțul meu, Andrei, este pilot, iar în cei doisprezece ani petrecuți împreună aniversarea căsătoriei noastre a avut întotdeauna un loc aparte. Pentru noi nu fusese niciodată doar o dată bifată în calendar.
Zilele de naștere le mutaserăm de multe ori în funcție de programul lui de zbor.
Cu câțiva ani în urmă, de pildă, sărbătoriserăm Crăciunul abia pe 27 decembrie, după ce o furtună îl ținuse blocat la Cluj-Napoca.
Altădată, masa de Paște ajunsese să însemne două felii de cozonac mâncate aproape de miezul nopții, fiindcă rotația lui se prelungise pe neașteptate.
Dar aniversarea noastră era altceva.
Ziua aceea o păzeam cu o grijă aproape solemnă.
Când Andrei a primit noul program și a văzut că exact în seara aniversării trebuia să piloteze o cursă de nouăzeci de minute, dezamăgirea i s-a citit fără efort pe chip.
— Îmi pare atât de rău, mi-a spus în seara dinaintea plecării, desfăcându-și nodul cravatei în dormitor. Irina, îți jur că am încercat să schimb tura.
M-a durut și pe mine, însă știam că făcuse tot ce îi stătuse în putere. De data aceasta, lucrurile nu depindeau de el.
— Mă gândeam de atâta vreme la o seară liniștită, numai cu tine, a murmurat.
Am zâmbit, fiindcă în mintea mea începuse deja să prindă formă un plan.
M-am așezat pe marginea patului și am jucat, intenționat, rolul unei soții mai dezamăgite decât eram în realitate.
— Este doar o cină aniversară. Putem sărbători mâine.
— Nu, a răspuns imediat. N-ar mai fi la fel. Doisprezece ani nu sunt o cifră oarecare. O asemenea zi trebuie trăită chiar atunci când vine.
În loc să mă întristeze și mai tare, cuvintele lui mi-au întărit hotărârea de a-mi duce ideea până la capăt.
După ce a adormit, am luat telefonul fără zgomot și mi-am cumpărat un bilet.
Pentru exact aceeași cursă pe care urma să o piloteze el.
Îmi imaginam expresia lui când, după aterizare, avea să afle că fusesem la bord tot timpul.
Mă vedeam coborând din avion în rochia roșie care îi plăcuse atât de mult în ziua în care o provasem, cu câteva săptămâni înainte, la cumpărături.
Atunci îmi spusese că arăt minunat, iar eu mă prefăcusem că nu mă convinge deloc.
A doua zi, imediat ce plecase la serviciu, mă întorsesem singură în magazin și o cumpărasem. Eram sigură că va fi încântat să mă vadă purtând-o tocmai la aniversarea noastră.
Îmi închipuiam cum avea să izbucnească în râs, surprins, cum mă va strânge în brațe și mă va săruta atât de pasional, încât oamenii din jur aveau să-și întoarcă privirile ca să ne lase un strop de intimitate.
Apoi ne-am fi găsit o cameră la un hotel din apropierea aeroportului, am fi comandat ceva simplu de mâncare și ani întregi le-am fi povestit tuturor cum mă strecurasem în avionul lui ca să-l surprind.
În dimineața aceea mi-am aranjat părul cu mai multă grijă decât o făcusem în ultimele luni.
M-am machiat de două ori, fiindcă emoția îmi făcea mâinile să tremure.
Când am îmbrăcat rochia roșie, m-am oprit în fața oglinzii și mi-am zâmbit. La treizeci și opt de ani, am simțit cum îmi urcă roșeața în obraji, iar asta mi s-a părut în același timp caraghios și frumos.
Arătam ca o femeie încă îndrăgostită nebunește de soțul ei.
Și exact așa mă simțeam.
La aeroport am fost cât pe ce să-mi stric singură surpriza.
Andrei stătea lângă pasarela de îmbarcare, impecabil în uniforma de pilot. Vorbea cu copilotul și amândoi râdeau cu poftă de ceva.
Chiar și de la câțiva metri, avea acea siguranță liniștită care îi făcea pe oameni să aibă încredere în el aproape imediat.
În uniformă era incredibil de atrăgător. Umerii lați, părul perfect aranjat și felul sigur în care se purta îl făceau să pară mai tânăr decât era.
Când și-a ridicat mâna, verigheta i-a licărit pe deget. Pentru mine era încă bărbatul de care mă îndrăgostisem la douăzeci și șase de ani.
Inima mi-a început să bată exact ca atunci.
M-am ascuns repede după un stâlp, ca să nu mă observe, și am râs încet de mine însămi. Mă simțeam ridicolă, fericită până la nebunie și plăcut de neliniștită.
M-am îmbarcat printre ultimii pasageri, m-am așezat pe locul 14C, mi-am lăsat părul să-mi cadă peste față și am privit în jos.
Cabina s-a umplut treptat de zgomotele obișnuite de dinaintea decolării.
Compartimentele pentru bagaje se închideau cu pocnete, centurile se fixau cu clicuri scurte, un copil plângea câteva rânduri mai în spate, iar un bărbat îmbrăcat la costum continua să se certe în șoaptă la telefon până când o însoțitoare de bord i-a cerut să-l închidă.
Apoi ușile s-au închis, iar avionul s-a desprins încet de pasarelă.
Din difuzoare s-a auzit trosnetul bine-cunoscut.
— Doamnelor și domnilor, vă vorbește comandantul aeronavei…
Am zâmbit ca o fetiță, așteptând salutul obișnuit, prognoza meteo de la destinație, durata zborului și asigurarea că vom avea o călătorie liniștită.
Numai că Andrei a făcut o pauză.
— Înainte să decolăm, aș vrea să fac ceva ce nu am mai făcut niciodată în timpul unui zbor, a spus el. În această seară se află la bord o persoană cu totul specială. Cineva care înseamnă totul pentru mine.