Elena a clipit de câteva ori, ca și cum nu înțelegea ce vede. Telefonul nu avea parolă, iar ea a intrat în conversație. Mașina continua să se încălzească, în timp ce ea derula mesaj după mesaj.
Discuția era lungă. Mult prea lungă.
A aflat că Andrei, care spunea că lucrează până la cinci, ajungea acasă abia pe la șapte. Până atunci, Elena nici măcar nu se gândise să verifice la ce oră termina el de fapt programul.
În realitate, aproape în fiecare zi trecea mai întâi pe la „draga” lui Mihaela, stătea acolo cam o oră, apoi se întorcea acasă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și îi scria acelei femei cuvinte pe care Elena nu le auzise niciodată de la el.
În fotografii apărea o femeie de vreo patruzeci de ani. Ce găsise la ea?
Furia i-a urcat Elenei în piept cu o putere pe care nu și-o mai cunoscuse.
Tocmai voia să coboare din mașină, când l-a văzut pe Andrei ieșind din scara blocului.
Lăsase în casă un bilet că plecase la magazin. Probabil el crezuse că are câteva minute libere și voia să-i mai trimită Mihaelei un mesaj. S-a apropiat de mașină, a deschis portiera șoferului fără să observe că ea era înăuntru, apoi a încremenit brusc. Fața i s-a împietrit când a văzut-o cu telefonul în mână și cu privirea aceea a unei femei căreia tocmai i se prăbușise pământul de sub picioare.
— Andrei, a spus ea încet, acum înțelegi de ce n-am putut să mă liniștesc?
El n-a găsit niciun cuvânt. Și-a plecat doar capul și s-a așezat încet pe scaunul din dreapta, ca un om care nu mai are unde să fugă.
Iar afară zăpada continua să cadă, de parcă ar fi vrut să acopere urmele pe care nimeni nu le mai putea șterge.
— Cum adică? Suntem căsătoriți de zece ani! Ce amantă visezi? Îmi ajunge o singură femeie în casă, iar aceea ești tu!