Cu soțul meu, care are 43 de ani, trăim ca doi colegi de apartament politicoși, iar eu tânjesc tot mai mult după tandrețe și apropiere. Spuneți-mi ce să fac înainte ca între noi să nu mai rămână decât tăcerea?

Cu soțul meu, care are 43 de ani, trăim ca doi colegi de apartament politicoși, iar eu tânjesc tot mai mult după tandrețe și apropiere. Spuneți-mi ce să fac înainte ca între noi să nu mai rămână decât tăcerea?

Zilele trecute m-am surprins făcând ceva absurd: am bătut la ușă înainte să intru în dormitor.

În propriul meu dormitor. În al nostru.

Vi se pare amuzant? Mie nu mi s-a părut deloc.

Eu și Andrei, soțul meu, am ajuns să trăim ca niște vecini cumsecade. Politicoși. Calmi. De nădejde. El nu uită niciodată că beau cafeaua fără zahăr. Eu știu cât de tare îl scoate din minți ploaia. Plătim rata la bancă, comentăm știrile, ne contrazicem despre care aspirator ar fi mai bun. Totul funcționează. Totul pare așezat, corect, decent.

Numai că eu visez să mă ia în brațe.

Nu din reflex. Nu fiindcă „așa trebuie”. Nu cu acel sărut grăbit pe obraz, înainte să se întoarcă spre perete și să adoarmă. Vreau să-i simt respirația atingându-mi gâtul. Vreau ca mâna lui să nu mă atingă din întâmplare, ci cu dorință. Vreau să simt că nu sunt pentru el doar femeia cu care împarte casa.

Suntem împreună de zece ani. Eu am treizeci și opt de ani. El are patruzeci și trei.

Iar această „vecinătate” a noastră s-a strecurat în viața noastră fără zgomot. Fără scandaluri. Fără infidelități. Fără replici dramatice de genul „gata, plec, s-a terminat”. Pur și simplu, într-o zi mi-am dat seama că de foarte mult timp nu ne mai privisem în ochi mai mult de trei secunde.

Seara, el stă cu laptopul în față. Eu, cu telefonul în mână. Uneori ne intersectăm prin bucătărie.

– Mănânci pește?

– Da.

– Avem sare?

– Avem.

Și acolo se oprește conversația.

Am încercat. Pe bune că am încercat. Mi-am cumpărat lenjerie nouă — nu provocatoare, doar frumoasă. El mi-a spus doar: „Arăți foarte bine”. Atât. M-am apropiat de el, iar el m-a sărutat pe frunte și mi-a zis că e obosit.

Și chiar este obosit. Serviciul, responsabilitățile, ratele. Înțeleg toate astea. Și eu ajung uneori epuizată.

Dar în mine există o foame.

Nu doar una fizică, deși există și aceea. E mai ales dorul de a mă simți din nou dorită. Dorul ca el să vadă în mine o femeie, nu o persoană cu care împarte facturile, frigiderul și patul.

Uneori stau întinsă noaptea și mă întreb: poate problema e la mine? Poate la vârsta mea nu se mai cade să vrei atât de mult? Poate oamenii normali trec, pur și simplu, într-un mod de viață numit „parteneri ai cotidianului” și așa merg mai departe până la bătrânețe?

Apoi vine dimineața și îl privesc. Se bărbierește concentrat, într-un tricou ușor întins pe umeri. Și atunci ceva în mine tremură. Îmi vine să mă duc la el, să-l cuprind pe la spate, să-l mușc ușor de umăr, să râd. Să fiu vie, pur și simplu…

Dar nu mă duc.

Fiindcă mi-e frică să nu aud: „Nu acum”.

Până la urmă, tot am spus-o cu voce tare.

Nu direct. Nu așa: „Nu mă mai dorești”. Am încercat să fiu blândă.

Stăteam în bucătărie, iar ploaia bătea în pervaz. Atunci l-am întrebat:

– Ascultă, tu nu ai senzația că am devenit cumva… vecini?

S-a uitat mirat la mine.

– În ce sens?

– Așa… cuminți. Respectuoși. Corecți. Dar fără căldură.

A rămas pe gânduri.

– Am crezut că ție îți convine așa – a spus până la urmă. – Nu te-ai plâns niciodată.

Și exact acolo era miezul problemei.

Nu mă plânsesem. Strânsesem din dinți. Așteptasem să observe singur. Să-și dorească singur. Să întindă singur mâna spre mine.

Iar el trăise cu impresia că mie îmi era bine așa.

– Îmi lipsește apropierea – am spus, și vocea mi-a tremurat. – Nu doar sexul. Pur și simplu… îmi lipsești tu.

A tăcut. În clipa aceea deja îmi părea rău că începusem discuția.

– Mi-e frică – a spus brusc, foarte încet.

– De ce?

– Că n-o să fiu în stare. Că te voi dezamăgi. Că o să te gândești că nu mai sunt bărbatul de altădată.

Mă uitam la el și începeam să înțeleg tot mai mult: amândoi trăiam în frică. Eu mă temeam de respingere. El se temea că nu va fi suficient.

Și fiecare dintre noi se ascundea în spatele conversațiilor despre cumpărături, facturi și cină.

În noaptea aceea nu s-a întâmplat nimic ca în filme. N-a fost nicio izbucnire mare de pasiune. Doar ne-am întins mai aproape unul de celălalt. M-a cuprins. Stângaci, ca și cum abia își amintea cum se face acel gest. La început am încremenit — din obișnuință, din străinătate.

Și am început să plâng.

Încet. Cu fața în umărul lui.

Mai întâi a rămas nemișcat. Apoi s-a încordat cu totul. Am simțit imediat — corpul lui devenise tare, rigid, ca o scândură.

– Ce s-a întâmplat? – m-a întrebat cu o voce în care nu era spaimă. Era iritare.

– Mi-a fost dor… – am șoptit.

S-a tras puțin înapoi. Nu brutal. Dar suficient cât aerul să intre din nou între noi.

– Ascultă – a spus, privind undeva pe lângă mine – nu vreau să plângi. Cu atât mai puțin… din cauza asta.

Din cauza asta.

Acea formulare a rămas suspendată în cameră.

– Eu nu-ți fac rău, nu? – a adăugat repede. – Încerc. Dar dacă după apropiere tu plângi, atunci înseamnă că fac ceva greșit…

M-am pierdut.

Voiam să spun: „Nu, nu plâng pentru că e greșit. Plâng pentru că ceva din mine s-a dezghețat”. Dar cuvintele nu veneau. Pentru că în vocea lui nu era compasiune. Era apărare.

– Vreau să fii fericită – a continuat el. – Vreau să-ți fie bine. Nu… toate astea.

„Toate astea”.

Lacrimile mele au devenit, dintr-odată, ceva incomod. Nelalocul lor. Ca și cum stricasem momentul. Ca și cum, în loc să primească recunoștință pentru pasul pe care îl făcuse, primise de la mine o acuzație.

Mi-am șters repede fața.

– Îmi pare rău – am spus automat.

A oftat.

– Nu-ți cere scuze… Doar că… eu chiar nu înțeleg ce vrei de la mine.

În acel „nu înțeleg” era atât de multă oboseală, încât am tăcut.

Ne-am culcat cu spatele unul la celălalt. Din nou. Ca de obicei.

Dimineața totul părea normal. Micul dejun. Știrile. Cămașa lui aruncată pe spătarul scaunului. Întrebarea mea: „Ți-ai luat cheile?”.

Doar în mine ceva se închisese cu zgomot.

Dintr-odată am înțeles că nu mai știu cum ar trebui să mă port lângă el.

Dacă tac — suntem vecini.

Dacă vorbesc — complic lucrurile.

Dacă plâng — „fac ceva greșit”.

Dacă nu-mi arăt emoțiile — el presupune că îmi este bine.

Am început să calc în vârful picioarelor printre cuvinte. Din ce în ce mai atent. Nu am mai adus subiectul în discuție. Nu am mai început conversații despre „noi”. Noaptea nu mă mai apropiam de el — pentru că poate s-ar fi simțit din nou presat.

Și el s-a schimbat. A devenit mai atent, dar într-un fel tensionat. Ca și cum bifa puncte de pe o listă. Îmbrățișare — bifat. Sărut — bifat. Întrebare de tipul „cum te simți?” — bifat.

Uneori îi prindeam privirea. Neliniștită. Evaluatoare. Ca și cum verifica dacă sunt mulțumită. Dacă nu plâng. Dacă nu sunt dezamăgită.

Iar eu nu mai știam ce față ar trebui să am.

Veselă? Calmă? Pasionată? Recunoscătoare?

Într-o zi mi-a spus:

– Am senzația că tot nu reușesc.

– Adică?

– Exact asta. Tu vrei mai multă apropiere. Eu încerc. Apoi tu plângi. Și eu mă simt… jalnic.

Am vrut să-l contrazic. Să-i spun că nu e rău. Că nu este vina lui. Că, de fapt, nu despre vină era vorba. Dar și în mine se adunase deja ceva.

– Iar eu mă simt ca și cum aș fi în plus – mi-a scăpat. – Ca și cum emoțiile mele ar fi o problemă.

Și-a trecut palma peste față, obosit.

– Pur și simplu nu știu cum să mă descurc cu asta. Când plângi, am impresia că te-am rupt în bucăți.

– Iar eu am impresia că te obosesc.

Ne priveam unul pe celălalt — doi oameni care, de fapt, își doreau aproape același lucru. Și amândoi aveam senzația că facem totul greșit.

Nu există amante.

Nu există trădare a încrederii.

Nu există țipete.

Există frică.

El se teme că nu e destul. Că vârsta, oboseala și munca i-au luat ceva din bărbatul care fusese cândva. Se teme că într-o zi îl voi privi cu dezamăgire.

Eu mă tem că sunt prea mult. Prea sensibilă. Prea pretențioasă. Prea însetată de căldură.

Și fiecare dintre noi încearcă să nu-l rănească pe celălalt — dar tocmai prin asta mărim distanța.

Uneori mă gândesc: poate el are dreptate? Poate apropierea ar trebui să fie ușoară, luminoasă, fără lacrimi? Poate lacrimile mele chiar arată că pun prea mult în tot ce se întâmplă între noi?

Apoi mă gândesc altfel: dar eu așa sunt. Cu tot ce s-a strâns în mine de-a lungul anilor de tăcere.

Dacă încep să filtrez și asta — ce mai rămâne din mine?

De curând m-a luat din nou în brațe noaptea. Blând. Cu grijă. Am rămas nemișcată, paralizată de teama că voi strica iar ceva.

Îmi doream să mă întorc spre el. Să-l strâng tare. Să-i spun: „Sunt aici. Nu te acuz. Vreau doar să fiu lângă tine cu adevărat vie”.

Dar am tăcut.

Pentru că nu știam dacă și asta nu se va transforma iar în alt „toate astea”.

Trăim. Muncim. Vorbim. Râdem la meme-uri. Din afară totul pare normal.

Numai că undeva între noi stă o întrebare invizibilă: cum poți fi aproape fără să rănești?

În povestea aceasta nu există vinovați. El nu este un monstru rece. Eu nu sunt o femeie nesătulă.

Suntem doar doi oameni care au uitat cum să vorbească despre ceea ce este cel mai fragil — și se tem să nu zdrobească tocmai ce încă mai stă în picioare.

Uneori mă gândesc că poate timpul va așeza singur lucrurile.

Alteori mă tem că tocmai timpul va turna peste tot beton, pentru totdeauna.

Chiar nu știu ce ar trebui să fac…