Credeam că merg să-i cunosc părinții viitorului meu soț, dar la casa lor de la țară am înțeles că nu eram invitată, ci pusă la încercare

Credeam că merg să-i cunosc părinții viitorului meu soț

Îmi amintesc și acum cum stăteam în pragul acelei case de la țară, cu senzația limpede că nu fusesem adusă acolo ca oaspete, ci pentru o verificare nerostită. Rochia nouă, poșeta mică și îngrijită, părul aranjat la salon — toate mi se păreau, dintr-odată, ridicole și nepotrivite lângă pridvorul vechi, cu scânduri coșcovite, și mirosul greu de umezeală.

Andrei zâmbea de parcă tocmai îmi făcuse cea mai frumoasă surpriză din viața mea.

— Ține, spuse el liniștit. Găleata e în colț, cârpele sunt pe verandă.

Pentru câteva clipe nici măcar n-am priceput la ce se referea.

— Vorbești serios acum?.. am întrebat, iar vocea mi-a ieșit mult mai stinsă decât aș fi vrut.

— Și ce e așa mare lucru? Casa a stat toată iarna. Mama a zis că trebuie pus totul la punct. Dacă tot ești aici, ajuți și tu.

Cuvântul „ajuți” a sunat ca și cum alegerea mea nici nu exista.

Dinspre încăperile din spate a apărut mama lui. Doina Ionescu. O femeie cu o privire care nu întreabă nimic — judecă din prima.

— Începi cu veranda, spuse ea. Pe urmă bucătăria. Apoi etajul. Toate, după listă.

Listă. Nu rugăminte. Nu cunoaștere. Nu conversație. Doar o înșiruire de sarcini.

Stăteam cu găleata de plastic în mâini și simțeam cum, în mine, ceva îngheață încet. Poveste reală de relație, casa de la țară a părinților logodnicului — totul se transformase brusc într-o piesă străină, în care mie nu mi se dăduse rolul de invitată, ci de ajutor gratuit.

Andrei dispăruse deja în cameră, la tatăl lui. De acolo se auzea televizorul, râsete, discuții bărbătești despre fotbal. Ei „se odihneau”.

Iar eu am rămas.

Prima apă din găleată s-a înnegrit aproape imediat. A doua a fost și mai murdară. Praf, pete vechi, urme de umezeală — părea că toate se adunaseră acolo nu de un sezon, ci de ani întregi. Spălam, ștergeam, frecam, și cu fiecare minut înțelegeam tot mai clar: asta nu era ajutor. Era o așteptare.

— Nu freci cum trebuie, tăie aerul vocea Doinei Ionescu. Mai apăsat.

Am strâns cârpa atât de tare, încât degetele mi s-au albit.

— Mă străduiesc.

— Nu ajunge să te străduiești. Trebuie să faci cum se cuvine. Bărbații nu se ocupă de așa ceva.

Iată regula cea mare a casei.

M-am lăsat în genunchi. Gresia rece mi-a străpuns pielea ca un avertisment. Manichiura începea să dispară sub ochii mei, transformată în ojă ciobită, durere și iritare.

O oră. Apoi încă una.

Afară se întuneca încet, iar în casă aerul devenea tot mai greu de respirat. Andrei nu ieșise. Nici măcar o dată.

Și, la un moment dat, m-a lovit un gând care m-a speriat cu adevărat:

nu fusesem adusă acolo ca să mă odihnesc.

Fusesem adusă acolo ca să muncesc.

Și acesta era doar începutul.

Capitolul 2. Regulile despre care nu-mi spusese nimeni

Dimineața n-a început cu cafea, nici cu mic dejun, nici cu un cuvânt bun, ci cu vocea Doinei Ionescu din spatele ușii.

— Scoală-te. În bucătărie sunt deja lucruri de făcut.

Nu mi-am dat seama imediat că mie îmi vorbea. În casa aceea nu mă simțeam deloc musafir. Mai curând eram o lucrătoare temporară căreia cineva uitase să-i dea instrucțiunile.

Andrei încă dormea. Sau se prefăcea foarte convenabil că doarme. Ușa camerei lui era închisă, iar liniștea de dincolo de ea părea prea bine aleasă.

În bucătărie mă aștepta o altă listă. De data asta, rostită cu voce tare.

— Speli iar podelele. Sortezi toată vesela. Cureți frigiderul. Apoi urci sus.

— Sus?.. am încercat să mă agăț de ultimele resturi de bun-simț. Dar eu credeam că astăzi…

— Că vă odihniți? zâmbi ea strâmb. Odihna vine după ce totul e făcut.

Aici, cuvântul „odihnă” suna aproape ca o batjocură. Viața reală, relațiile de familie, o casă la țară — toate deveniseră dintr-odată un sistem dur, în care mie îmi fusese rezervat locul cel mai de jos.

Am început cu bucătăria. Apa era din nou rece ca gheața. Degetele mi-au amorțit repede. Undeva, în adâncul casei, s-a aprins televizorul — bărbații se treziseră de-a binelea. Râsul lui Andrei, vocea tatălui său. Vorbeau despre știri, politică, viață.

Niciunul dintre ei n-a intrat în bucătărie.

La un moment dat, mi-am zărit reflexia în geamul unui dulap: părul încâlcit, privirea obosită, fața fără machiaj, mâinile roșii de la apa rece. Și gândul m-a izbit brusc: nu eram într-o casă de vacanță. Eram prinsă într-o rânduială străină.

— Andrei mi-a spus că venim să ne odihnim la râu, i-am zis când, în sfârșit, a apărut în bucătărie.

Nici n-a înțeles din prima despre ce vorbeam.

— Păi… mai târziu. Întâi trebuie pusă casa la punct. Mama doar a rugat.

— Ție nu ți se pare puțin… ciudat?

A ridicat din umeri.

— Doar nu ești împotrivă să ajuți?

În acel „ajuți” se ascundea tot adevărul.

Am înțeles că să mă cert acolo era aproape inutil. În casa aceea nu exista dialog. Existau doar roluri împărțite dinainte.

Spre seară m-au trimis la etaj. Acolo era mai frig, mai întunecat și și mai apăsător. Covoare vechi, praf gros, miros de camere ținute închise. Am deschis larg o fereastră, iar vântul mi-a lovit fața atât de aspru, de parcă însăși casa nu voia să fie deranjată.

6543