Am găsit pe YouTube o carte audio. O prelegere de popularizare științifică. Titlul se potrivea perfect.
Peste o secundă, o voce uniformă, monotonă, de lector, s-a revărsat în dormitor:
„…Parazitismul este una dintre formele de conviețuire dintre organisme. În acest tip de relație, un organism, parazitul, îl folosește pe celălalt, gazda, drept sursă de hrană și mediu de viață, transferând asupra lui o parte importantă a relațiilor sale cu mediul înconjurător…”
— Oprește porcăria asta! — a urlat Radu, încercând probabil să ajungă la boxe, deși erau montate la nivel cu panourile tavanului.
— Răducule, fă ceva! Mi-e frică și mi-e frig! — plângea Bianca. După sunete, era limpede că încerca să se înfășoare în plapuma mea.
— Dă plapuma, fir-ar să fie! — a mârâit „omul de afaceri de succes”.
M-am uitat la ceas. Până dimineață mai era enorm. Mi-am luat valiza și am pornit spre ieșirea din aeroport. De zborul acela nu mai aveam nevoie…
Traversam Bucureștiul ud, noaptea, într-un taxi premium. Șoferul tăcea politicos, iar eu stăteam pe bancheta din spate, cu căștile în urechi, ascultând spectacolul care se desfășura chiar în dormitorul meu.
Am înlocuit lecția despre paraziți cu sunetul unui metronom și l-am dat la volum maxim. Tic-tac. Tic-tac. După calculele mele, acel ritm sec trebuia să le roadă nervii mai bine decât orice strigăt.
Între Radu și Bianca a izbucnit destul de repede ruptura la care mă așteptam. Romantismul rezistă prost într-o cameră încuiată, la cincisprezece grade, mai ales când înăuntru sunt doi egoiști.
— Din cauza ta s-a întâmplat totul! — țipa Bianca, clănțănindu-i dinții. — Mi-ai spus că ești liber! Mi-ai spus că ea e doar o fostă care nu te lasă în pace! Și noi stăm în apartamentul ei! Ești un mincinos lefter, Radu!
— Închide gura! — a mârâit Radu. S-a auzit o lovitură, probabil a izbit dulapul cu piciorul. — De unde să știu că e atât de dusă cu capul? Acum iau un scaun și sparg ușa asta!
Am auzit o bubuitură. Chiar apucase un scaun greu din stejar și îl trântise în ușa blindată. Mai întâi s-a auzit un sunet înfundat, apoi un trosnet ascuțit — după toate semnele, scaunul cedase. Ușa, proiectată să reziste chiar și la o lovitură de armă traumatică, rămăsese neatinsă.
— Aaa! Mâna! — a urlat Radu. Reculul loviturii îi intrase direct în încheietură.
— Doamne, cu cine m-am încurcat… — plângea Bianca. — Vă rog, deschideți! Eu n-am știut nimic! Lăsați-mă să ies!
Am apăsat din nou butonul microfonului:
— Bianca, nu vă faceți griji. Dacă nu sunați la poliție, înseamnă că acolo vă simțiți încă destul de bine. Ajung acasă cam în patruzeci de minute. Încercați, până atunci, să nu vă omorâți între voi.
Am intrat în apartament în jurul orei unu noaptea. În hol mirosea a haine ude și a parfum străin, dulceag, sufocant. Pe banca mea zăcea paltonul Biancăi.
M-am descălțat, am trecut în bucătărie, mi-am turnat un pahar din Feteasca Neagră pe care ei nu apucaseră s-o termine și m-am apropiat de ușa dormitorului. Dincolo era liniște. Metronomul continua să numere secundele.
Nu am deschis imediat. Mai întâi trebuia să pregătesc terenul. Am scos din debara saci negri de gunoi, mari, de o sută douăzeci de litri. Apoi m-am dus la garderoba lui Radu, care, din fericire, nu era în dormitor, ci pe coridor.
Nu i-am strâns lucrurile cu grijă. Pur și simplu am măturat totul de pe rafturi: costume, cămăși, adidași, ceasul scump pe care i-l făcusem cadou de Revelion, trusa de bărbierit din baie. Totul zbura în saci cu un calm ciudat, aproape chirurgical. Fără crize. Fără lacrimi. Doar o igienizare sanitară a teritoriului.
După douăzeci de minute, în hol stăteau cinci saci negri, umflați până la refuz.
M-am întors la ușa dormitorului și am bătut ușor cu încheieturile degetelor.
— Ei, porumbeilor. N-ați înghețat de tot?
Înăuntru s-a auzit mișcare.
— Ioana… — vocea lui Radu era răgușită și parcă frântă. — Deschide, te rog. Te implor. Hai să vorbim normal, ca doi oameni maturi.
— Ca oameni maturi? — am zâmbit amar. — Oamenii maturi nu aduc fete în patul altcuiva, cât timp proprietara, chipurile, zboară spre Cluj.
Am scos telefonul, am intrat în aplicație și am apăsat „Dezactivare carantină”.
Tijele de titan au ieșit din locașuri cu un pocnet metalic. Ușa s-a deblocat.
Am făcut doi pași înapoi și mi-am încrucișat brațele la piept.
Ușa s-a deschis încet. Din cameră a ieșit un val de frig. Prima a țâșnit Bianca. Era înfășurată în halatul meu de mătase, avea părul încâlcit, rimelul scurs pe față și arăta ca un ursuleț panda îngrozit. Tremura din tot corpul.
— Unde… unde sunt hainele mele? — a întrebat, clănțănind din dinți și uitându-se speriată în jur.
— În living. Ai un minut să te îmbraci și să dispari. Și lasă halatul jos. Costă mai mult decât toată povestea ta de seara asta.
Bianca nu mi-a răspuns. A aruncat halatul direct pe podea, a fugit spre rochia ei din living, a tras-o pe ea cum a putut, și-a smuls paltonul și poșeta, apoi a ieșit din apartament atât de repede, de parcă în spatele ei pornise alarma de incendiu. Nici măcar nu s-a uitat la „omul de afaceri de succes”.