Trecuseră douăzeci de ani de la noaptea aceea a balului de absolvire, iar femeia care îmi schimbase cândva viața a apărut pe neașteptate în pragul casei mele, sub o ploaie care parcă voia să rupă lumea în două.
Ea nu m-a recunoscut. Eu însă am știut cine era din prima clipă. Și, înainte ca noaptea următoare să se sfârșească, aveam să fac pentru ea ceva la care nu s-ar fi putut gândi niciodată.
Ploaia bătea cu o furie oarbă în acoperiș, ca și cum cerul se prăbușise peste casa mea. Când s-a auzit soneria, am crezut că era doar curierul cu mâncarea și m-am pregătit să spun în grabă un simplu „mulțumesc”. Dar, în momentul în care am deschis ușa, în fața mea stătea o femeie al cărei chip rămăsese ascuns, timp de două decenii, într-un colț adânc al memoriei mele. Purta o geacă de livrator, decolorată și udă până la cusături.
Aceleași gropițe în obraji. Aceiași ochi mari, căprui. Aceleași buze delicate care îmi zâmbiseră cândva în lumina balului de absolvire, pe vremea când aveam șaptesprezece ani și eram prea frânt ca să mai cred că mi se putea întâmpla ceva bun.
Andreea mi-a întins punga cu comanda, ținând-o cu ambele mâini. Degetele îi tremurau de frig, iar șapca udă îi arunca o umbră peste o parte din față.
— Comanda dumneavoastră, domnule.
Domnule.
Nu Tiberiu.
Nici măcar o sclipire mică în privire care să-mi arate că își amintea de mine.
În liceu fusesem băiatul gras, nesigur pe el, împovărat de o pierdere, genul de elev pe care ceilalți îl observau mai ales atunci când voiau să-l rănească. Acum aveam treizeci și șapte de ani: slăbisem, mă schimbasem, devenisem alt om și îmi reclădisem viața bucată cu bucată, în ani lungi și grei. Andreea nu avea, de fapt, niciun motiv să vadă în mine băiatul de atunci.
Și totuși, m-a durut.
— Vreți un pahar cu apă? am reușit să întreb într-un târziu. Arătați de parcă abia vă mai țineți pe picioare.
Ea a clătinat din cap.
— Nu pot. Fratele meu mă așteaptă. E bolnav. Nu are pe nimeni altcineva care să aibă grijă de el.
— Chiar pe nimeni?
— După ce a murit mama, i-am mai rămas doar eu. A încercat să zâmbească, dar zâmbetul i-a ieșit stins, obosit. Noapte bună, domnule.
A coborât repede treptele și s-a pierdut din nou în perdeaua groasă de ploaie. Prin fereastră am văzut-o mergând spre o Dacie veche și ruginită, parcată sub lumina galbenă a unui stâlp. Mașina nu pornea. A încercat o dată, apoi încă o dată, iar motorul doar tușea slab. După câteva clipe, Andreea și-a lăsat fruntea pe volan. Când umerii au început să i se zguduie mărunt, am înțeles că nu era vorba doar despre o seară proastă.
Era o viață întreagă care apăsa prea greu pe ea.
Mi-am luat cheile și eram deja gata să ies, dar chiar atunci motorul a prins viață. Ea și-a șters repede fața, a dat prea brusc cu spatele și a dispărut în zidul dens al ploii.
Iar eu am rămas nemișcat lângă fereastră, cu cina răcită în mâini și cu douăzeci de ani de amintiri strângându-mi pieptul până aproape că nu mai puteam respira.