Tăcerea s-a așezat peste cameră.
Mihai s-a gândit la părinți, la datorii, la umilința refuzurilor repetate din bănci. Dar acum, în fața lui, nu se mai afla doar o posibilitate de a primi bani. Se deschidea o șansă de a-și schimba cu adevărat destinul.
S-a ridicat încet.
— Rămân, a spus după o pauză lungă.
Ileana l-a privit atent, ca și cum ar fi căutat să vadă dacă în spatele cuvântului exista hotărâre.
— Atunci mâine dimineață începe noua ta muncă, a spus ea liniștit.
După aceea s-a întins din nou pe pat, s-a acoperit cu pătura și a închis ochii. Chipul ei a redevenit fragil, aproape stins, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Mihai a rămas în mijlocul dormitorului uriaș și a înțeles că noaptea aceea răsturnase totul. Venise după o pradă ușoară, dar primise o lecție care îi spulbera vechile idei despre slăbiciune și putere.
În fața lui se deschidea acum un drum mult mai greu decât cel pe care și-l imaginase.
Dimineața nu l-a întâmpinat cu un răsărit blând, ci cu o bătaie scurtă în ușă. La ora șase fix, în dormitor a intrat administratorul casei, un bărbat slab, îmbrăcat într-un costum impecabil, care s-a prezentat drept Radu. Avea o privire rece, practică, lipsită de curiozitate, ca și cum surprizele de felul acesta ar fi fost ceva obișnuit în acea casă. I-a transmis pe scurt că doamna îl aștepta pe soțul ei în birou peste patruzeci de minute, apoi a ieșit, lăsând în urmă senzația că încercarea abia începea.
Mihai aproape că nu dormise. Gândurile nopții, încă dezordonate cu câteva ore înainte, se legaseră spre dimineață într-un lanț neliniștitor. Pentru prima dată a înțeles clar că intrase într-un sistem în care fiecare vorbă avea greutate și fiecare gest era observat. Conacul de lângă Snagov nu mai părea o simplă decorare a luxului, ci un spațiu al puterii, iar el trebuia să-și găsească locul acolo.
Biroul se afla în aripa de est. Pereții erau acoperiți cu manuscrise rare și hărți vechi, iar de-a lungul ferestrei panoramice se întindea o masă lungă din lemn închis. Ileana stătea în capul mesei, din nou în scaunul cu rotile. Fața îi era calmă, mâinile îi tremurau ușor, iar imaginea slăbiciunii era impecabilă. Lângă ea se aflau avocați, directorul financiar și șefii câtorva divizii. Nimeni nu părea mirat de prezența noului soț, dar în aer plutea o prudență tăcută.
Ea l-a prezentat drept omul care avea să intre treptat în treburile companiei. Fără explicații inutile, fără aluzii personale. Mihai s-a așezat într-o parte și a ascultat rapoarte despre livrări, investiții și negocieri cu parteneri din afara țării. Cifrele sunau copleșitor, proiectele se întindeau peste mai multe state, iar deciziile se luau repede, cu o fermitate care nu permitea ezitări. El înțelegea doar o parte din termeni, dar se străduia din răsputeri să nu-și arate rătăcirea.
Când ședința s-a terminat, Ileana i-a făcut semn să rămână. Imediat ce ceilalți au ieșit, postura ei s-a schimbat din nou: spatele i s-a îndreptat, iar vocea a devenit mai tare, mai precisă.
Nu i-a ținut lecții. I-a dat sarcini. Într-o lună trebuia să studieze structura holdingului, să cunoască directorii filialelor și să pregătească o propunere de dezvoltare pentru una dintre direcțiile de activitate. Nu o hârtie formală, bună de pus într-un dosar, ci un plan real, care să poată fi aplicat.
Mihai a dat din cap, simțind în piept greutatea unei noi răspunderi. Nu mai vedea în fața lui o potecă ușoară spre moștenire. În locul ei se întindea un drum lung, care cerea disciplină, răbdare și curajul de a decide.
Zilele s-au amestecat într-o succesiune densă de întâlniri, documente și zboruri. O însoțea pe soția lui la negocieri, observând felul în care purta discuțiile. În prezența străinilor rămânea în scaunul cu rotile, lăsându-i pe asistenți să o conducă prin coridoare de marmură, hoteluri și centre de conferințe. Dar imediat ce ușile se închideau, masca se schimba. Se ridica, se apropia de ecran, indica personal graficele și cerea lămuriri despre clauze. Nimeni din cercul apropiat nu se mira, semn că secretul acesta era cunoscut doar de câțiva oameni aleși.
Într-o seară, întors după o nouă deplasare, Mihai a găsit-o pe Ileana în grădina de iarnă. Prin cupola de sticlă pătrundeau ultimele raze ale soarelui, jucându-se printre frunzele plantelor rare. Ea stătea nemișcată, ca și cum gândurile i-ar fi rătăcit undeva departe.
Fără introduceri, l-a întrebat ce simte pe măsură ce intră tot mai adânc în lumea ei. Mihai i-a răspuns cinstit: dezorientare și respect. A recunoscut că înainte privise bogăția ca pe ceva abstract, fără să se gândească la urmările conducerii ei. Acum vedea în față o construcție complicată, care cerea atenție neîntreruptă.
În privirea Ilenei a trecut o umbră de aprobare. I-a povestit că averea aceea nu ajunsese la ea din întâmplare. În spatele fiecărui activ stăteau ani de luptă, alianțe dificile, riscuri asumate și pași care, pentru ceilalți, păruseră uneori nedrepți. Boala devenise o mască folositoare, un filtru prin care îi putea despărți pe cei care căutau să o slujească de cei care voiau doar să profite. Nu avea nevoie de un admirator al luxului, ci de cineva capabil să reziste presiunii.