Telefonul a sunat chiar când scoteam tava cu ardei copți din cuptor. Pe ecran era numele surorii mele, care nu mă suna niciodată ziua fără un motiv serios.
— Mama e la tine? a întrebat dintr-odată, fără măcar să spună „bună”.
I-am spus că nu. Înainte să închidă, am auzit-o respirând greu, sacadat, de parcă urcase în fugă scările unui bloc. Apoi a mai zis doar atât:
Am rămas cu palma pe mânerul încins al cuptorului și nici n-am simțit arsura. Pe masă erau două farfurii, îl așteptam pe soțul meu de la serviciu, iar din cratiță venea miros de mărar și roșii. Totul părea firesc. Și totuși, aerul se umpluse de teamă.
Mama a ajuns mai repede decât credeam, în mai puțin de o oră. Nu a bătut, ci a descuiat cu cheia de rezervă pe care i-o dădusem demult, „pentru orice eventualitate”, când se născuse Mara. A intrat cu o geantă mare, maro, a lăsat-o în hol și mi-a zâmbit ca un om care hotărâse deja în locul meu.
— Ce bine că ești acasă, a spus. Am nevoie de semnătura ta. E doar o formalitate.
Mi-a întins un dosar. Printre hârtii ieșea colțul unei fotografii vechi: eu la optsprezece ani, lângă ea, iar alături tata și mama, în fața blocului nostru de la marginea Bucureștiului, acolo unde locuia atunci bunica.
— Ce formalitate? am întrebat.
— Cu apartamentul. Să lămurim odată pentru totdeauna. Fratele tău are mare nevoie, înțelegi și tu.
Asta m-a ars mai tare decât mânerul cuptorului. Nu cererea în sine, ci felul în care mi-o arunca în față. Ca și cum eu trebuia să știu deja. Ca și cum numele meu de pe acte era doar o piedică temporară, până când ei aveau să hotărască ce se întâmplă cu viața mea.
— De ce nu mi-ai spus la telefon? am întrebat încet.
— Pentru că tu știi doar să faci scene, a mormăit mama și a început să îndrepte fața de masă, de parcă venise într-o vizită obișnuită. E al nostru, e de familie. Trebuie să ajuți.
Atunci a intrat soțul meu pe ușă. A văzut dosarul, s-a uitat la mine și s-a oprit în prag, cu o pungă de pâine în mână.
— Am picat prost? a întrebat.
Mama nici măcar nu s-a întors spre el.
— Asta e între mamă și fiică.
Cel mai dureros a fost că el a tăcut. A pus pâinea pe masă și a rămas acolo, privindu-mă, ca și cum aștepta să vadă dacă mă scufund sau mă salvez singură. Tăcerea lui m-a apăsat mai greu decât scena mamei.
Am citit hârtiile încă o dată. De una dintre foi era prins cu o agrafă un bilețel scris de mâna fratelui meu: „Nu te mai da victimă, tu ai de toate”.
M-am uitat la mama și, pentru prima oară, n-am mai văzut femeia obosită care ținuse familia pe umeri. Am văzut omul care luase mereu de la un copil ca să astupe golurile celuilalt. Eu eram cea comodă. Cea care „înțelege”. Mereu eu.
— Deci voi ați hotărât deja în locul meu? am întrebat.
— Nu începe, mi-a răspuns ea.
— Ba tocmai acum încep.
M-am ridicat, i-am întins dosarul înapoi, iar fotografia a alunecat și a căzut pe podea. Am ridicat-o și am așezat-o deasupra hârtiilor.
— Așa arată familia pentru tine? am întrebat calm. Să intri în casa mea cu cheia mea, să mă minți și să aștepți să-ți mulțumesc?
Fața ei s-a făcut albă.
— Spui lucruri îngrozitoare.
— Tu faci lucruri și mai îngrozitoare.
S-a lăsat o liniște surdă, în care până și ceasul ticăia dureros. Din bucătărie venea miros de ardei ușor arși. Soțul meu s-a apropiat, în sfârșit, și a spus:
— Îmi pare rău, dar ar fi mai bine să plecați.
Mama l-a privit ca și cum el ar fi fost trădătorul familiei, nu ea. A strâns actele, le-a îndesat în geantă și, ajunsă pe hol, s-a oprit lângă ușă.
— Într-o zi o să-ți pară rău, a spus.
Am deschis ușa larg.
— Poate. Dar nu o să-mi pară rău că nu m-am trădat pe mine.
După ce a plecat, am stat mult timp fără să spun nimic. Atunci am înțeles ceva amar: unii numesc presiunea iubire doar fiindcă așa le convine. Iar când nu mai cedezi, devii imediat omul rău.
Oare eu am greșit pentru că am refuzat? Sau ea a trecut limita în clipa în care și-a băgat cheia în yala mea?