Degetele mi s-au strâns atât de tare în jurul volanului, încât articulațiile mi s-au albit.
— Ce naiba…? am șoptit. Nu. Nu poate fi adevărat.
Bărbatul care tocmai o luase de mână pe fiica mea era Vlad.
Asistentul personal al Andreei.
Era cu câțiva ani mai tânăr decât ea, probabil cu cinci sau șapte. Îngrijit, mereu zâmbitor și sigur pe el, apărea uneori în fotografiile de la evenimentele companiei pe care Andreea mi le arătase. Îi văzusem chipul în fundalul câtorva înregistrări de la serviciu și îi auzisem numele menționat ocazional în poveștile ei despre birou.
Atât știam despre el.
Cel puțin până în ziua aceea.
Mi-am scos telefonul din buzunar și am început să fac fotografii. Mâinile îmi tremurau atât de tare, încât abia reușeam să țin aparatul nemișcat.
O parte din mine voia să deschidă portiera, să alerge spre el și să-l împingă de lângă copilul meu.
M-am obligat să rămân în mașină.
Aveam nevoie de dovezi.
Trebuia să înțeleg tot ce se întâmpla înainte de a face ceva ce nu aș mai fi putut îndrepta.
Vlad a condus-o pe Mara până la un sedan argintiu. După ce au plecat, am pornit motorul și i-am urmărit, păstrând intenționat două mașini între noi ca să nu mă observe.
Inima îmi bătea nebunește.
Rațiunea îmi repeta că trebuia să existe o explicație firească. Poate apăruse o urgență la serviciu. Poate Vlad îi făcea pur și simplu o favoare Andreei.
Dar, undeva în mine, știam că nu era atât de simplu.
Ceva îmi spunea că ceea ce urma să aflu era mult mai rău decât îmi permiteam să cred.
Mașina a mers direct spre clădirea de birouri din centrul orașului în care lucra Andreea.
Vlad a intrat în parcarea subterană. A coborât, i-a deschis ușa Marei și a luat-o din nou de mână. Au mers împreună spre lifturi cu naturalețea unor oameni care repetaseră același traseu de nenumărate ori.
Am rămas în mașină.
Cinci minute.
Apoi încă zece.
În cele din urmă, nu am mai rezistat.
Am intrat în clădire pe la intrarea principală.
Ziua de lucru se apropia de sfârșit, iar cei mai mulți angajați plecaseră deja. În holul mare mai rămăseseră câteva persoane care își terminau treaba și echipa de curățenie care pregătea spațiul pentru dimineața următoare.
Atunci am văzut-o.
Mara stătea singură pe unul dintre scaunele moderne și incomode din hol. Își ținea ursulețul preferat lipit de piept.
Când m-a observat, chipul ei s-a luminat imediat.
— Tati!
M-am așezat în genunchi lângă ea și m-am străduit să par cât mai calm.
— Bună, iubita mea, am spus pe un ton aproape firesc. Unde este mami? Și unde este domnul care te-a luat astăzi de la grădiniță?
Mara a arătat fără ezitare spre o ușă închisă, aflată la capătul coridorului.
— Sunt acolo. Mi-au spus să stau aici cuminte și să-i aștept.
Am sărutat-o ușor pe frunte.
— Rămâi aici, bine? Mă întorc imediat. Să nu pleci nicăieri.
A încuviințat serioasă.
— Bine, tati.
M-am îndreptat încet spre ușa închisă.
Aveam impresia că picioarele îmi erau făcute din plumb. Fiecare pas mă apăsa mai greu decât cel dinainte.
O parte din mine își dorea cu disperare să nu găsească nimic dincolo de acea ușă.
Voiam să mă întorc, să o iau pe Mara de mână, să plecăm acasă și să mă conving că întreaga zi fusese doar o neînțelegere îngrozitoare.
Dar știam că nu mai puteam face asta.
Trecuse momentul în care mă mai puteam retrage.
Adevărul mă aștepta la câțiva pași distanță.
Am inspirat adânc, am apăsat încet clanța și am intrat fără să bat. După ce am pășit în încăpere, am închis ușa în urma mea. Nu voiam ca Mara să vadă sau să audă ce urma să se întâmple.
Imaginea din fața mea a distrus într-o clipă ultima urmă de speranță.
Andreea și Vlad se sărutau.
Timp de câteva secunde, totul a rămas suspendat.
Niciunul dintre noi nu s-a mișcat.
Mă priveau cu expresia unor oameni surprinși într-o situație pe care nicio explicație nu o mai putea ascunde. Pe chipurile lor se citeau aceeași spaimă și aceeași panică.
Am făcut câțiva pași spre Vlad.
Vocea care mi-a ieșit din gură nu-mi semăna. Era joasă, rece și tulburător de calmă.
— Ce naiba faci cu soția mea? am întrebat. Și cine ți-a dat dreptul să-i ceri fiicei mele să-ți spună „tati”?
Vlad și-a coborât imediat privirea.
Se uita la podea de parcă ar fi descoperit acolo ceva extrem de important.
Nu a spus niciun cuvânt.
Andreea a albit la față.
S-a întors brusc spre el.
— Vlad… a șoptit ea. Ce i-ai spus? Ce ai făcut?
Am râs scurt și amar.
— Nu te preface că nu știai nimic.
M-a privit cu ochii deja umezi, însă nu i-am lăsat timp să răspundă.
— Zi după zi i-ai permis să meargă după Mara la grădiniță. L-ai lăsat să petreacă timp cu ea, să o plimbe prin oraș, să o ducă la grădina zoologică și să intre în casa noastră când eu nu eram acolo. Iar acum aflu că te culci cu el?
— Radu, te rog…
Lacrimile au început să-i curgă pe obraji.
— Nu am știut că îi spune asemenea lucruri. Jur că nu știam. Nu este… nu este ceea ce pare…
Am ridicat mâna și am oprit-o.
— Niciun cuvânt.
Vocea mea a rămas rece.
— Nu-mi insulta inteligența cu scuza asta. Este exact ceea ce pare. Îți înșeli soțul cu propriul asistent și ne folosești copilul ca să-ți ascunzi aventura.