— De ce te-ai enervat atât ieri? În frigider e plin de mâncare, nu vei muri de foame, — a spus fratele soțului ei cu un zâmbet ușor, deși o umbră de iritare i-a trecut prin privire.
A doua zi, în jurul prânzului, Ioana gătea o supă ușoară. Plănuise să petreacă ziua în liniște, fără conversații inutile, dar soneria a tulburat calmul.
La început a crezut că e vecina care cere sare sau un curier, dar, aruncând o privire prin vizor, a recunoscut fața. Raul.
Stătea acolo cu zâmbetul său obraznic, ținând în mână un recipient de plastic gol.
Ioana a deschis ușa, dar a rămas pe prag, fără să îl invite înăuntru.
— Salut! — a aruncat el neglijent, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. — Treceam pe aici și m-am gândit că poate ai chef să împărtășești ceva pentru copii? Gătești atât de bine… poate ai rămas cu carne?
Ioana nu a răspuns imediat. L-a privit pur și simplu, ținând ușa.
— Ce, criză de generozitate? — a continuat el, strâmbând buzele. — Sau zgârcită?
— Raul, — a spus Ioana, în sfârșit, — nu ți-a fost de ajuns cina de ieri? Sau nu îți este rușine să te ascunzi de copii? Eu nu sunt Sergiu, nu mă las păcălită de milă!
— Hai, nu exagerezi, ai mâncare cât cuprinde, banii îți cresc în buzunare, — a repetat el aproape cuvintele cu cuvânt, nu vei sărăci.
Acea frază a aprins furia Ioanei. Nu mai voia să tacă.
— Te înșeli. Voi sărăci. Dar nu din cauza mâncării, ci pentru că permit unor oameni ca tine să considere casa mea o cantină gratuită.
Zâmbetul i-a dispărut de pe față.
— Te-ai supărat? — a încercat el să glumească, dar vocea i s-a încordat.
— Nu, Raul. Pur și simplu am încetat să mai fiu convenabilă.
Fără să mai rostească vreun cuvânt, Ioana a închis ușa chiar în nasul lui.
Sergiu, auzind zgomotul ușii, a ieșit din cameră.
— Cine a fost?
— Fratele tău, — a răspuns ea calm. — A venit după suplimente.
Sergiu și-a încruntat sprâncenele.
— Și ce i-ai spus?
— Că nu mai avem mâncare pentru el.
A tăcut mult, apoi s-a așezat la masă și și-a trecut mâinile peste față.
— Ioana, înțelegi că se va supăra acum?
— Să se supere. Mai bine să se supere el decât să mă simt ca o servitoare în propria casă. Explică-i asta fratelui tău clar.
În acel moment, Ioana a realizat că nu se mai teme nici de Raul, nici de nemulțumirea soțului. În casa ei vor domni reguli noi. Punct.
Dimineața a venit cu aroma cafelei și zgomotul lingurii în ceașcă. Sergiu era deja în bucătărie, răsfoia telefonul și, văzând-o, a făcut că totul e în regulă. Ioana l-a salutat scurt și și-a turnat în liniște ceai.
Gândurile îi rămâneau la seara precedentă. Fiecare replică, fiecare privire, ca un film repetat. Cu cât reflecta mai mult, cu atât înțelegea: conversația începută trebuie continuată. Fără întârziere.
— Ai sunat pe Raul? Ai explicat totul? — l-a întrebat privind fierbătorul.
— Da, — a răspuns el după o pauză. — A spus că totul e în regulă, să nu se îngrijoreze.
Ioana și-a ridicat privirea.
— În regulă? Asta numești tu „în regulă”?
Sergiu s-a lăsat pe scaun și a oftat.
— Ioana, nu vreau certuri. Suntem familie. A luat carne, și ce dacă? E clar că le este greu.
— Eu văd doar un lucru, — a întrerupt-o ea brusc — lor le e comod să vină și să ia, iar ție îți e comod să faci pe că totul e normal.
Sergiu a tăcut. Se vedea că nu se aștepta la atitudinea ei fermă.
Ioana s-a ridicat, s-a apropiat de chiuvetă și a pus ceasca jos.
— De azi, — a spus încet, dar ferm — în casa noastră vor fi alte reguli. Vrei să ajuți, ajută. Dar nu pe seama mea și fără să mă umilești.
Sergiu a privit-o câteva secunde, apoi și-a coborât privirea în telefon. Parcă urma să spună ceva, dar a ridicat doar din umeri.
În acea dimineață, Ioana simțea altfel. Pentru prima dată în mult timp, nu doar supărarea, ci și încrederea. Nu mai avea de gând să se plece în fața așteptărilor altora.
A luat geanta și cheile.
— Ies, — a spus pe fugă.
— Iar cina? — a întrebat el.
— Te descurci, frigiderul e plin, — a răspuns ea și și-a închis ușa după ea.
Afara era răcoare, vântul îi juca prin păr. Mergea pe stradă simțind că făcuse primul pas spre schimbare. Poate va fi dureros. Poate Sergiu se va împotrivi. Dar știa un lucru: nu e cale de întoarcere, acolo unde părerea ei putea fi ignorată.
Adânc în suflet, Ioana simțea discuții, decizii, poate chiar alegeri care le vor schimba viața. Dar acum, plimbându-se prin orașul dimineții, se simțea mai puternică ca niciodată.
A hotărât să intre într-un magazin și să cumpere ceva pentru ea. Nu pentru casă, nu pentru „toți”, ci pentru ea însăși. Alegând o geantă nouă, a realizat că de mult nu își mai oferea astfel de mici bucurii. Tot timpul ei era dedicat îngrijirii casei, soțului și familiei lui.
La casă, telefonul i-a vibrat în geantă. Pe ecran era numele lui Sergiu.
— Da? — a răspuns, încercând să aibă vocea calmă.
— Ioana, Raul e aici, se auzea zgomot și râs la telefon. Spune că vrea să-și ceară scuze.
Inima i s-a strâns. Sună prea incredibil. Raul și scuzele nu erau compatibile.
— Vin imediat, — a spus scurt și a închis apelul.