„Ei bine, mămico, sunteți gata să-l întâlniți pe tăticu’?” zâmbi asistenta, întinzându-mi pachetul strâns legat. În fața ferestrelor, deja se adunaseră toți cu flori.
Am dat din cap, strângându-mi fiul la piept. Chipul lui mic era serios, aproape încruntat. Băiatul meu.
Telefonul din buzunarul halatului a vibrat. Daniel. În sfârșit.
— Alo! Unde ești? Ne pregătesc să plecăm, izbucnii, fără să-l las să spună ceva. Sunt gata, și copilul e pregătit.
Pe fir se auzea un zumzet asemănător cu cel dintr-un aeroport și râsul unei femei în fundal.
— Ana, salut. Ascultă, e o chestie… nu voi veni.
Zâmbetul mi s-a șters de pe față.
— Cum adică? S-a întâmplat ceva?
— Nu, totul e bine! Pur și simplu plec într-o vacanță. O ocazie de nerefuzat. Înțelegi, o ofertă de ultim moment.
M-am uitat la fiul meu. El șuieră ușor, adormit.
— Unde pleci? Daniel, avem un copil. Trebuia să mergem acasă. Împreună.
— Lasă, nu-i mare lucru. L-am rugat pe mama să te întâmpine. Sau iei un taxi. Am pus bani pe card.
Bani. A spus „bani”. Ca și cum ar fi vrut să se desfacă de noi, ca de o problemă enervantă.
— Zbori singur?
S-a poticnit. În acea scurtă pauză am auzit tot. Toată minciuna, toate „ședințele de noapte” și „misiunile urgente”. Toată ceața lipicioasă a înșelăciunii pe care am refuzat să o văd.
— Ana, nu începe, ok? Sunt doar obosit, vreau să mă relaxez. Am dreptul.
— Ai dreptul, exact, răspunsei, aerul parcă s-a epuizat. Da, ai dreptul.
— Perfect! se bucură el. Trebuie să mă duc la poartă. Pupici!
Scurtă linie.
Stăteam în mijlocul salii, mobila spitalului parcă tocmai se transformase într-un decor ieftin, și mă uitam la fiul meu. Era atât de real, cald, viu. Iar viața mea de până acum tocmai se prăbușise într-un teatru fals.
Asistenta a intrat în salon.
— Ei, a venit tati?
Am dat din cap încet, fără să-mi dezlipesc privirea de la fiu.
— Nu. Tăticu’ nostru a plecat în vacanță.
Nu am plâns. Doar ceva s-a întărit și răcit în interior, ca o piatră aruncată în apă înghețată.
Am scos telefonul și am apelat-o pe mama.
— Mamă, salut. Poți veni să ne iei?… Da, singură. Te rog, ia-ne acasă. La voi, în sat.
Tatăl ne-a întâmpinat la poarta spitalului cu vechiul „Zhiguli”. A luat tăcut pachetul cu Mihai, stângaci, dar grijuliu la pieptul său lat.
Pe drum spre sat nu a rostit niciun cuvânt, doar privea drumul, iar ridurile feței lui bătrâne se strângeau. Acea tăcere sprijinitoare era mai mult decât orice cuvinte.
Satul ne-a întâmpinat cu miros de fum și frunze putrezite. Casa veche, în care nu mai locuisem de zece ani, părea străină. Totul era impregnat de un ritm de viață uitat: podele scârțâitoare, soba ce trebuia încălzită dimineața, apa din fântână.
Viața mea urbană, cu confort și iluzii, rămăsese departe, la sute de kilometri.
Primele săptămâni s-au topit într-o zi nesfârșită, plină de plânsul lui Mihai și disperarea mea. Mă simțeam o povară.
Mama suspina privind spre mine, iar în ochii ei se așternuse o tristețe tăcută.
Tatăl s-a închis în sine, și știam că mă învinovățește. Nu pentru că m-am întors, ci pentru alegerea mea din trecut, Daniel, ignorându-i instinctul patern.
Apoi a sunat. După două săptămâni. Vocea lui era veselă, relaxată, plină de energie.
— Salut, dragă! Cum sunteți acolo cu campionul? strigă el, de parcă discuția de la maternitate nici nu ar fi existat.
— Suntem la părinți, am răspuns sec, ștergând bavele lui Mihai.
— Ah, da, sigur. Aer curat, natură. Bun pentru el. Voi reveni curând, trebuie să văd moștenitorul.
Moștenitor. Vorbea despre fiul nostru ca despre un obiect de jucat mai târziu.
A început să sune săptămânal. Cerea să-l vadă pe Mihai prin video, se emoționa, răsfăța ecranul, apoi încheia rapid apelul.
Se comporta ca și cum locuiam temporar în locuri diferite de comun acord. Ca și cum nu m-a părăsit pe mine și copilul.
Apoi, o prietenă urbană mi-a trimis un screenshot dintr-o rețea socială. Fotografia.
Pe ea, femeia al cărei râs îl auzisem pe fir. Stătea la o masă de cafenea, iar în fundal, Daniel o ținea de umeri. Fericit. Îndrăgostit.
Am privit fotografia, apoi mâinile mele cu unghii rupte, muntele de scutece ce trebuia spălat în apă rece.
Am înțeles. Nu doar că plecase în vacanță. Construia o viață nouă.
Iar noi, eu și Mihai, eram doar un obstacol enervant, de care se descotorosea cu mici atenții, ca să doarmă liniștit.
Ecranul telefonului s-a stins, dar fotografia rămânea în fața ochilor. Umilința era aproape fizică, ardea obrajii și strângea gâtul.
Nu am mai scris și nu am mai sunat. Am așteptat.
Daniel a sunat singur după o lună. Vocea lui era formală, strânsă, fără urmă de jucăușenie.
— Ana, salut. Trebuie să discutăm serios. Am decis să vindem apartamentul nostru.
M-am așezat pe vechea bancă de lemn din curte. Mihai dormea în cărucior lângă mine.
— Al nostru? Daniel, e singura noastră casă. Unde să mă întorc cu copilul?
— Ascultă, e afacere. Am nevoie de bani pentru un proiect nou. Nu-i pot bloca în beton. Ție îți dau, desigur, o cotă.
— Cotă? am întrebat, privind degetele strânse ale lui Mihai. Vinzi casa în care copilul tău trebuia să crească ca să deschizi o cafenea cu femeia din fotografie?
A urmat o tăcere pe fir, apoi un ușor oftat.
— Ana, complici totul. Propun să facem frumos. Îți trimit banii, te muți. Ai părinți.
M-am ridicat încet, am mers la fântână, am coborât găleata în adâncime. Sunetul apei a fost singurul răspuns.
— Bine, spusem în sfârșit. Vinde.
— Perfect! se bucura el. Știam că vei înțelege.
Am închis telefonul, am vărsat apa sub vechea prună și m-am întors la fiu.
O săptămână mai târziu a venit transferul. Suma era mai mică decât promisese.
Nu am discutat.
După o lună, când afară înflorise un tufiș de liliac, am luat lopata, am săpat o groapă și am plantat un prun tânăr.
Mihai privea, râdea, bătea din palme.
— Va avea propria recoltă, îi spuneam, sărutându-l pe vârful capului. Casa noastră. Pământul nostru.
Și niciodată nu i-am mai aprins telefonul.