M-am ridicat și am mers la bucătărie.
— Vadim. Mâine te duci tu la cumpărături. Scriu lista pentru săptămână.
— Nu merg.
— Atunci mănâncă ce e în frigider. Nimic altceva nu cumpăr.
S-a amuzat.
— Lara, ești nebună?
— Complet.
Am mers să dorm. Prost, dar totuși am dormit.
Dimineața în frigider: iaurt, ovăz, brânză, roșii. Am mâncat liniștită și am plecat la serviciu.
Ce a mâncat el? Nu știu. Pentru prima dată mi-a fost indiferent.
Sâmbătă seara s-a întors târziu de la serviciu. Eu deja făcusem patul — oboseala de o săptămână se simțea în fiecare mușchi.
S-a așezat pe marginea patului, tăcut.
— Ce-i? — am întrebat.
— Lara, luni am o întâlnire importantă cu șefii. Trebuie să arăt bine.
— Și?
— Am nevoie de șapte cămăși pentru o săptămână. Călcate.
M-am uitat la el.
— Bine. Masa de călcat e în dulap. Fierul acolo.
— Lara.
— Ce-i?
— Tu calci. Ai făcut asta mereu.
— Am călcat pentru că nu mi-a fost greu. Acum mi-e greu.
S-a plimbat prin cameră. Îl știam: pas cu pas, alege cuvintele, pregătește presiunea. Eu stăteam pe pat, privindu-l în tavan.
— Lara, luni trebuie să te trezești la cinci. Și să-mi calci cămășile pentru toată săptămâna. E datoria ta de femeie.
Am închis ochii. Apoi i-am redeschis și l-am privit.
— Repetă.
— Ce să repet?
— Totul. De la început. Cu voce tare.
— Lara, nu începe. Te trezești la cinci și calci. Eu sunt bărbat, muncesc, am nevoie de cămăși. Tot.
M-am ridicat de pe pat, am dat jos picioarele pe podea. În minte mi s-a făcut liniște completă. Nicio gândire de genul „cum să spun”, „cum să nu-l supăr”. Pur și simplu tăcere.
Am deschis dulapul și am scos masa de călcat — aceeași pe care o cumpărasem în 2022, aproape cinci mii de lei. A stat în dulap patru ani.
Am desfăcut-o în mijlocul dormitorului. Am adus fierul. Am pus prima cămașă — albastră, cu dungi, proaspăt spălată.
— Iată, am spus. Masa, fierul, cămașa.
Se uita ca și cum nu înțelegea.
— Ce faci?
— Pun masa de călcat. Ai nevoie de cămăși luni. Calci.
— Lara!
— Am făcut partea mea: am spălat, am adus, am pus. Urmează rândul tău.
Stătea în mijlocul camerei în chiloți, gata să se culce.
— Te iei de mine?
— Nu. Eu mă duc la somn. Luni am și eu serviciu și întâlnire cu furnizorii. Nu mă voi trezi la cinci pentru cămășile tale.
M-am întins și m-am acoperit cu plapuma, întorcându-mă spre perete.
S-a mai uitat câteva minute. Am auzit respirația lui, apoi șoptit:
— O să regreți.
— Poate. Dar nu acum.
A ieșit din dormitor și a trântit ușa, încât sticla dulapului a clănțănit.
Am stat în întuneric. Inima bătea calm. Nici frică, nici vinovăție, nici regret. Doar oboseală enormă, adâncă, de patru ani.
Și un gând clar: „Dimineața nu va fi aici.”
Nu el, ci eu lângă el. Am luat decizia atunci când stătea în chiloți în dormitor și cerea să mă trezesc la cinci.
Dimineața m-am trezit la șapte. Fără alarmă. După obișnuință.
Vadim stătea deja la bucătărie, aceeași cămașă șifonată de ieri. În fața lui, o ceașcă de cafea. Nici o cămașă călcată lângă el. Masa de călcat încă în dormitor, desfăcută.
— Bună dimineața, am spus.
Nu a răspuns.
— Vadim. Trebuie să vorbim.
A ridicat privirea obosită, cu vene roșii.
— Vorbește.
— Te muți. Azi.
A pus ceaiul jos pe masă.
— Ce?
— Apartamentul e al meu. Nu mai corespunzi. Strânge-ți lucrurile până seara.
— Lara. Pentru niște cămăși?
— Nu pentru cămăși. Pentru tot. Pentru „la mama e mai bine”. Pentru „cheltuiești prea mult”. Pentru „trăiești la noi”. Pentru cinci mii întreținere și trei mii mâncare. Pentru că un adult în chiloți cere să mă trezesc la cinci. Pentru toți acești patru ani.
— Lara, nu ai dreptul să mă dai afară.
— Am dreptul. E apartamentul meu. Nu ești înscris aici. Nu ești soțul meu. Ești doar un partener care nu mai mi se potrivește.
— Până la opt seara, am spus. — Cheile rămân pe masă.
Și am plecat la serviciu. Nu am plâns. Nu m-am cutremurat. Am mers la metrou gândindu-mă la cât de cald e afară.
Seara m-am întors. Nu era aici. Dulapul jumătate gol, rafturile din baie libere. Masa de călcat încă în dormitor. Am strâns-o și am pus-o la loc.
Cheile pe masa din bucătărie. Lângă ele, un bilețel:
„O să regreți. Mama va spune totul familiei. Vei rămâne singură.”
Am făcut hârtia și am aruncat-o la gunoi.
Au trecut trei săptămâni.
Vadim locuiește acum la Tamara Petrescu. Știu asta pentru că m-a sunat de patru ori. O dată a venit la bloc, dar nu i-am deschis.
La telefon țipa că i-am „distrus viața”, că „e aproape de prag”, că „după o femeie ca mine, va găsi o fată normală într-o săptămână”. Am ascultat tăcut și apoi i-am blocat numărul.
Vadim nu sună. Tace. Dar prin cunoștințe comune am aflat că spune: „Lara a fost rea și m-a dat afară”.
Nu afară. La mama. La 48 de ani, nu cred că va sta mult. Dar nu e problema mea.
Eu dorm. Pentru prima dată în patru ani până la șapte dimineața. Nu mai sar la șase la „Lara, cafea”. Nu mai calc cămăși duminica. Nu mai număr bonurile. Nu mai justific douăzeci și două de mii la mâncare.
În bucătărie, acum e liniște. Pe frigider, un magnet: „Larisa Șerban”. L-am cumpărat eu. Să știu al cui e apartamentul. Foarte util.