Ei, dragii mei, dar mie mi-e bine aici…
Bine? Gabriel aruncă o privire spre căsuța strâmbă. Tanti Ana, atunci ne-ați dat nouă și ultimul lucru pe care îl aveați. Acum e rândul nostru. Veniți să locuiți la mine. Sau la Adrian. Ne certăm de o săptămână din cauza asta.
La mine e mai aproape de spitale, spuse Adrian. Dar eu am curtea mai mare și livada mai frumoasă, îi răspunse Gabriel.
Vorbeau unul peste altul exact ca în copilărie. Ana a izbucnit în plâns.
De după gard și-a făcut apariția Victor. Se uita la mașini și la bărbații în costume, fără să priceapă nimic. Adrian s-a apropiat de el.
Dumneavoastră sunteți Victor? Paznicul din piață?
Omul a dat din cap.
Dumneavoastră ne-ați dat atunci pe mâna protecției copilului?
Victor a tăcut o clipă, apoi și-a împins bărbia înainte:
Așa era legea. Copiii nu puteau fi puși la muncă.
Gabriel a zâmbit strâmb:
Știți ceva? Dacă nu erați dumneavoastră, poate am fi rămas în pivniță cine știe cât. Așa ne-au împărțit, iar după șase ani ne-am regăsit, am fugit și am construit totul de la zero. Într-un fel, ne-ați întors viața pe dos.
Adrian i-a întins o carte de vizită:
Aici sunt datele noastre. Pentru orice eventualitate. Noi nu purtăm ură. Nu ca alții.
Victor a întors cartonul cu degete tremurânde și a citit: „Brutăriile Sârbu & Sârbu”. Fața i s-a lăsat dintr-odată. Fără un cuvânt, s-a întors și a pornit gârbovit spre casă.
Ana și-a strâns lucrurile în jumătate de oră. Nici nu avea multe: două genți și atât. Adrian și Gabriel au așezat-o pe bancheta din spate și au învelit-o cu o pătură.
Când mașinile au pornit, Ana s-a uitat înapoi. În fereastra casei lui Victor se vedea o umbră. Privea după ei. În ochii aceia nu mai era nici răutate, nici mândrie, ci doar golul unui om care își petrecuse viața făcând rău și sfârșise fără nimic.
Tanti Ana, spuse Adrian privind în oglindă, vă mai amintiți că am promis să deschidem o brutărie?
Îmi amintesc.
Pe cea principală am numit-o chiar așa: „La Tanti Ana”. Și în fiecare zi hrănim acolo gratis copii care n-au unde să se ducă.
Ana a închis ochii. Cu douăzeci de ani în urmă, doar hrănise doi băieți flămânzi și nu întorsese privirea. Iar ei se întorseseră și îi dădeau înapoi de o sută de ori mai mult.
Mașinile au ieșit la șosea. Satul vechi a rămas în urmă. În față începea o altă viață. Viața pe care o merita, doar pentru că, atunci când a contat, a rămas om.