Bărbatul cu care ieșeam mi-a spus de la început că are 52 de ani, că vrea doar o legătură ușoară, fără obligații și fără iluzii, iar eu i-am acceptat regulile — până când, după o întâlnire minunată, mi-a aruncat o pretenție atât de absurdă, încât am rămas fără cuvinte.
După ce fiul meu s-a mutat de curând în apartamentul lui, casa mea s-a umplut dintr-odată de o liniște ciudată, aproape apăsătoare. La patruzeci și nouă de ani, viața nu se termină, mi-am spus, așa că am decis să încerc aplicațiile de dating și mi-am făcut profil.
Cu Radu am făcut match aproape imediat. Avea cincizeci și doi de ani. Scria corect, fără greșeli caraghioase, fără vulgarități și fără aluzii ieftine, lucru care, recunosc, m-a surprins plăcut din prima.
Chiar în a treia zi de conversație, mi-a trimis un fel de declarație completă a principiilor lui de viață. Mesajul era lung, tăios și atât de direct, încât nu lăsa loc niciunei interpretări.
„Hai să stabilim lucrurile cinstit de la început, — mi-a apărut pe ecran. — Am în spate o căsnicie lungă și un divorț foarte greu. Copiii sunt mari, fiecare își vede de viața lui. Acum vreau, în sfârșit, să trăiesc pentru mine. Într-o relație am nevoie de libertate. Nu vreau să mi se ceară nimic, să mi se consume energia sau să mi se facă scandaluri. Caut o femeie matură, echilibrată.
Îți spun direct, fără ocolișuri: nu am de gând să plătesc mofturile unei femei. Parfumuri, rochii, saloane de înfrumusețare și toate celelalte — nu sunt pentru mine. Îmi doresc o relație liniștită, egală”.
Am recitit mesajul lui de două ori. Sincer, asemenea declarații nu mă mai sperie de mult, ba uneori chiar mă bucură. Am un serviciu decent, îmi pot permite singură lucrurile pe care mi le doresc. Nu aveam nici cea mai mică intenție să umblu în portofelul altcuiva sau să-mi caut sponsor.
Claritate și reguli spuse pe față? Foarte bine. Pe mine însămi mă obosesc jocurile, manipulările mascate și dorința aceea permanentă a oamenilor de a părea altceva decât sunt.
„Te înțeleg, Radu, — i-am scris. — Și mie îmi plac simplitatea și sinceritatea, iar interesul material nu-l suport. Hai să ne vedem și să stăm de vorbă liniștiți”.
Am stabilit să ne întâlnim sâmbătă, pe la prânz.
Dacă omul insista atât de mult pe egalitate și pe lipsa așteptărilor inutile, m-am gândit să-i ofer exact asta — în forma cea mai curată. Nu am transformat o întâlnire obișnuită de zi într-o paradă de modă sau într-o repetiție generală pentru covorul roșu. Fără ore pierdute în fața oglinzii, fără ritualuri complicate.
Am scos din dulap blugii mei albaștri preferați, am pus un tricou simplu, iar peste el o cămașă gri în carouri. În picioare — adidași comozi. Părul mi l-am prins cu un elastic într-o coadă practică și ordonată.
Am început să vorbim și, destul de repede, mi-am dat seama că aveam în față un om cu adevărat interesant. De obicei, primele întâlniri se împotmolesc fie într-o tăcere stânjenitoare, fie într-un interogatoriu plictisitor despre foști și foste. De data aceasta, lucrurile curgeau altfel. Conversația mergea ușor, firesc, aproape fără pauze.
— Ai văzut ultima montare de la Teatrul Național? — m-a întrebat el, tăind cu grijă o bucată din plăcinta lui. — Regizorul a cam exagerat cu decorurile. Ideea era puternică, dar punerea în scenă a tras-o în jos. Cu piesele clasice nu te poți juca chiar așa.
— Am văzut-o, — am dat din cap, împingând puțin farfuria goală de salată. — Da, decorurile sunt discutabile, aici îți dau dreptate. Dar actorul principal a dus spectacolul în spate aproape singur. Avea o mimică extraordinară, făcea sala să râdă din aproape nimic.
— Exact! Și eu am gândit la fel! — s-a însuflețit el. — Dar scena cu scrisoarea? Cum a jucat-o? A fost de clasă mare!
Am discutat despre cărți, despre noutăți științifice apărute recent, am sărit de la o temă la alta fără să simțim că forțăm conversația. Radu se purta politicos, cu atenție, nu mă întrerupea, asculta cu interes și părea cu adevărat curios să afle ce gândesc.
Mă simțeam lângă el neașteptat de liniștită și de relaxată. M-am surprins chiar imaginându-mi, în gând, unde am putea merge data viitoare.
Apoi chelnerița a adus nota într-o cutiuță de lemn și a așezat-o la marginea mesei. Radu nici măcar nu a întins mâna spre ea. A băut calm o gură de apă și s-a uitat întrebător la mine.
— Salata și desertul mi le plătesc singură, — am spus, scoțând cardul din geantă.
Comanda mea era o sumă mică, cam patruzeci și cinci de lei. Radu a dat mulțumit din cap, a scos dintr-un portofel vechi de piele banii pentru cafeaua și plăcinta lui și i-a pus în cutiuță. Nici cea mai mică încercare de gest frumos, niciun impuls de a invita o femeie.
Dar nu m-a deranjat. Eram oameni maturi și, până la urmă, stabiliserăm lucrurile dinainte. Îmi spusese limpede încă din mesaje că nu intenționează să plătească pentru altcineva. Totul era cinstit, fără surprize și fără așteptări ascunse.
Am ieșit din cafenea în aerul răcoros, ne-am luat rămas-bun cu căldură la intrarea de la metrou și fiecare a plecat spre casa lui. Aveam o stare bună. Fusese una dintre acele întâlniri rare, reușite, după care chiar îți dorești să existe o continuare.
M-am întors acasă. Mi-am dat jos adidașii, am pus cămașa și tricoul pe umeraș în dulap. Tocmai atunci, telefonul din buzunarul blugilor a vibrat scurt.
L-am scos, așteptându-mă deja să văd ceva plăcut, de genul: „Mulțumesc pentru seară, ești o parteneră de conversație minunată, mi-ar plăcea să ne mai vedem”.
Dar pe ecran era un mesaj lung de la Radu. Am început să citesc, iar cu fiecare rând sprâncenele mi se ridicau tot mai sus de uimire.
„Elena, îți spun direct și fără menajamente. Sunt foarte dezamăgit de întâlnirea noastră. Mă așteptam să văd o femeie frumoasă, îngrijită, iar tu nici măcar nu ai încercat să faci impresie. Ai venit într-un tricou obișnuit și în adidași! Nici măcar nu miroseai a parfum! O femeie trebuie să fie o sărbătoare, să bucure privirea bărbatului ei. Tu arătai de parcă ieșiseși doar să duci gunoiul. Cu o asemenea atitudine față de tine și față de felul în care arăți, nu o să placi nimănui. Iartă-mi sinceritatea, dar este clar că nu ne potrivim”.
Starea mea bună s-a risipit pe loc, ca și cum nici n-ar fi existat. În locul ei a rămas un amestec de jignire, nedreptate și o furie fierbinte, ascuțită.
Adică omul îmi spusese negru pe alb că nu are de gând să plătească parfumurile, unghiile, coafurile și saloanele unei femei? Dar în același timp, la vârsta lui, era sincer indignat că o femeie nu și-a investit banii și timpul ca să-i încânte lui personal privirea! Câtă obrăznicie curată, fără pic de rușine.
M-am așezat pe canapea și am început să-i scriu răspunsul.
„Radu, îți mulțumesc și eu pentru sinceritate, — am tastat, fără nicio dorință de a îndulci lucrurile. — Hai să ne uităm la faptele întâlnirii de azi. Tu nu ai venit la întâlnire într-un costum scump, ci într-un pulover vechi și în blugi tociți. Eu m-am îmbrăcat în același registru. Voiai sinceritate? Poftim. Iat-o: am venit așa cum sunt în viața obișnuită — în haine comode, de zi cu zi, fără nicio așteptare financiară de la tine. Tu pur și simplu te-ai îmbrăcat și ai venit. Eu am făcut exact același lucru. Doar suntem parteneri egali, așa cum declarai chiar tu în profilul tău”.
M-am oprit o clipă, dar furia încă îmi clocotea în piept. Degetele au început din nou să lovească ecranul. Al doilea mesaj a ieșit definitiv, fără loc de întors.
„Dacă ai nevoie de o femeie ca din revistă — spectaculoasă, coafată impecabil, într-o rochie scumpă, pe tocuri, cu machiaj de seară și cu o dâră de parfum fin în urma ei — atunci asta este o cu totul altă cerere. Un asemenea aspect cere mulți bani, timp și efort. Femeia nu primește toate astea gratis de la natură, ambalate frumos ca un cadou. Iar dacă vrei să ai lângă tine exact o astfel de însoțitoare luxoasă, atunci trebuie să te porți pe măsură: să apari cu flori, să vii cu o mașină bună, să plătești nota. Nu poți cere o vitrină scumpă dacă tu, din principiu, nu vrei să investești în ea și numeri fiecare leu la casă. Tu vrei să te bucuri de o mașină străină de lux, dar s-o plătești ca pe o călătorie cu tramvaiul. Nu funcționează așa”.
Am apăsat „trimite”. Mesajele au primit imediat cele două bife albastre. Le-a citit pe loc, aproape în aceeași secundă.
Dar sus, în chat, nu a apărut nici măcar mult-așteptatul „scrie…”. Am așteptat cam zece minute. Niciun răspuns. Radu, previzibil și destul de laș, s-a retras în tăcere, fără să găsească măcar un argument cât de cât limpede împotriva celei mai simple logici.
După aceea nu mi-a mai scris niciodată.
Am pus telefonul deoparte și am tras adânc aer în piept. M-a supărat? Da, bineînțeles. Dar nu pentru că îl pierdusem tocmai pe acest bărbat. Altceva m-a atins: faptul că un om matur, citit, la cei cincizeci și doi de ani ai lui, se dovedise un ipocrit fără speranță și un bărbat mărunt, ieftin în gândire.
Unii bărbați adoră să repete că femeile moderne au devenit prea materialiste. Cer egalitate totală, notă împărțită și independență absolută. Își doresc ca femeia să se întrețină singură și să nu aibă nevoie de nimic de la ei, nici măcar de lucruri mici.
În același timp, însă, dintr-un motiv greu de înțeles, sunt convinși sincer că această femeie independentă, obosită după muncă, este obligată să-și cheltuiască propriul salariu pe cosmetice, îngrijire, saloane și haine doar ca să le încânte gratuit privirea exigentă. Iar când li se refuză această formă de caritate voluntară, se simt profund jigniți.
Voi cum reacționați la asemenea admiratori economi ai frumuseții feminine? Îi puneți la punct sau îi trimiteți direct în bloc, fără să vă mai irosiți energia pe discuții fără sens?