Am ieșit din cafenea în aerul rece de afară, ne-am luat rămas-bun cordial la intrarea de la metrou și fiecare a plecat spre casa lui. Eu aveam o stare ușoară. Mi se părea una dintre acele cunoștințe rare, reușite, după care chiar îți dorești să mai existe o continuare.
Am ajuns acasă. Mi-am scos adidașii, am pus cămașa și tricoul pe umeraș în dulap. Chiar atunci, telefonul din buzunarul blugilor a vibrat scurt.
L-am scos aproape zâmbind, așteptându-mă să citesc ceva de felul: „Mulțumesc pentru după-amiază, ești o interlocutoare minunată, mi-ar plăcea să ne revedem”.
Dar pe ecran mă aștepta un mesaj lung de la Sorin. Am început să-l citesc, iar cu fiecare rând simțeam cum sprâncenele mi se ridică tot mai mult de uimire.
„Elena, îți spun direct și fără menajamente. Sunt foarte dezamăgit de întâlnirea noastră. Mă așteptam să văd o femeie frumoasă, îngrijită, iar tu nici măcar nu ai încercat să faci impresie. Ai venit într-un tricou banal și în adidași! Nici măcar nu mirosea a parfum de la tine! Femeia trebuie să fie o sărbătoare, să bucure privirea bărbatului ei. Tu arătai de parcă ieșiseși doar până la ghena de gunoi. Cu o asemenea atitudine față de tine și față de aspectul tău, nu vei plăcea nimănui. Iartă-mi sinceritatea, dar este limpede că nu ne potrivim”.
Buna mea dispoziție s-a topit într-o secundă, de parcă nici nu existase. În locul ei au rămas o jignire amară, sentimentul unei nedreptăți și o furie fierbinte, foarte vie.
Așadar, omul îmi spusese negru pe alb că nu are de gând să plătească parfumuri, manichiuri, coafuri și saloane pentru femei. Dar, în același timp, un bărbat matur se arăta sincer indignat că femeia nu investise din banii și timpul ei ca să-i bucure lui ochiul personal. Ce tupeu curat, limpede, aproape cristalizat.
M-am așezat pe canapea și am început să-i scriu.
„Sorin, îți mulțumesc și eu pentru sinceritate, — am tastat, fără nicio dorință de a îndulci lucrurile. — Hai să privim faptele întâlnirii de azi. Tu nu ai venit la întâlnire într-un costum scump, ci într-un pulover vechi și în niște blugi uzați. Eu m-am îmbrăcat în aceeași notă. Ai vrut sinceritate? Poftim. Asta este: am venit așa cum sunt în viața de zi cu zi, în haine comode, obișnuite, fără nicio așteptare financiară de la tine. Tu pur și simplu te-ai îmbrăcat și ai venit. Eu am făcut exact același lucru. Doar suntem parteneri egali, așa cum ai scris chiar tu în profilul tău”.
M-am oprit o clipă, dar furia încă fierbea în mine. Degetele au început din nou să lovească ecranul. Al doilea mesaj a ieșit definitiv, fără loc de întoarcere.
„Dacă ai nevoie de o femeie ca din revistă — spectaculoasă, perfect coafată, într-o rochie scumpă, pe tocuri, cu machiaj de seară și cu dâră de parfum fin în urma ei — atunci vorbim despre cu totul altă cerere. Un asemenea aspect cere mulți bani, timp și efort. Femeia nu primește toate astea gratuit de la natură, gata ambalate frumos. Iar dacă vrei să ai lângă tine exact o asemenea însoțitoare luxoasă, atunci trebuie să te porți pe măsură: să vii cu flori, să ajungi cu o mașină bună, să iei nota de plată asupra ta. Nu poți cere o vitrină scumpă dacă, din principiu, nu vrei să investești în ea și numeri fiecare leu la casă. Tu vrei să mergi cu o mașină străină scumpă, dar să plătești ca pentru o călătorie cu tramvaiul. Așa ceva nu funcționează”.
Am apăsat „trimite”. Mesajele au primit imediat cele două bife albastre. Le-a citit pe loc, aproape în aceeași secundă.
Însă sus, în fereastra conversației, nu a apărut nici măcar acel mult așteptat „scrie…”. Am așteptat vreo zece minute. Niciun răspuns. Sorin a ales, previzibil și destul de laș, să se retragă în tăcere, fără să găsească măcar un argument coerent împotriva celei mai simple logici.
După aceea nu mi-a mai scris niciodată.
Am pus telefonul deoparte și am oftat adânc. M-a durut? Da, firește. Dar nu pentru că l-aș fi pierdut pe acest bărbat anume. M-a atins altceva: un om adult, citit, la cincizeci și doi de ani, se dovedise un ipocrit fără speranță și un prost meschin, ieftin în cel mai urât sens.
Unii bărbați adoră să repete că femeile din ziua de azi au devenit prea materialiste. Cer egalitate deplină, note împărțite și independență absolută. Vor ca femeia să se întrețină singură și să nu aibă nevoie de ei în nimic, nici măcar în cele mai mici lucruri.
Dar, în același timp, sunt cumva sincer convinși că această femeie independentă, obosită după muncă, este obligată să-și cheltuiască propriul salariu pe cosmetice, îngrijire, saloane și haine doar ca să le răsfețe gratuit privirea exigentă. Iar când li se refuză o asemenea formă de caritate voluntară, se simt răniți până în adâncul sufletului.
Voi cum reacționați la asemenea admiratori economi ai frumuseții feminine? Îi puneți la punct sau îi trimiteți direct în blocare, fără să vă consumați energia pe discuții fără rost?