Am închis fără să-i mai las timp să răspundă. Telefonul a aterizat pe canapea. Am mângâiat pisica după urechi, m-am dus în bucătărie și mi-am turnat un pahar de vin roșu sec. Eram surprinzător de lucidă. Da, exista dezamăgire — nimănui nu-i place să descopere că a fost folosit pe post de plasture pentru golurile unei căsnicii străine. Dar mai puternică decât dezamăgirea era senzația că urma să cadă decorul unei farse grotești.
A doua zi, la unsprezece și patruzeci și cinci, eram deja așezată la o masă din colțul cafenelei „Elegia”. În fața mea stătea o ceașcă de cappuccino tare, iar lângă ea, o pungă de hârtie cu fularul bleumarin și volumul de Remarque. Purtaam un pulover bej comod și blugi. Nu mă îmbrăcasem pentru demonstrații. Nu aveam nimic de dovedit.
Au întârziat zece minute.
Pe ușa cafenelei a intrat un cuplu. Dacă cineva ar fi turnat o comedie despre adulterele penibile, ei doi ar fi fost alegerea perfectă pentru rolurile principale.
Mirela, o femeie de vreo treizeci de ani, venise ca pentru paradă. Coafură impecabilă, machiaj de zi strident, geantă de firmă cu logo-ul așezat ostentativ spre lume și privirea aceea de învingătoare convinsă că vine să asiste la capitularea dușmanului.
În spatele ei, târșâindu-și pașii, venea „Andrei Arhitectul”. Bărbatul acela fermecător, sigur pe el și intelectual, se transformase într-o creatură palidă, încovoiată și speriată. Evita să mă privească, își frământa marginea jachetei și arăta ca un om dus la execuție.
S-au apropiat de masa mea. Eu nu m-am ridicat. Le-am arătat doar, în tăcere, cele două scaune goale din față.
S-au așezat. Mirela și-a pus geanta pe masă ca pe un scut. Andrei s-a fixat cu privirea în zaharniță, de parcă acolo s-ar fi ascuns sensul vieții lui jalnice.
— Bună, Lidia, — a spus Mirela cu un amestec de dispreț și triumf. — Am venit. Dați-ne lucrurile și plecăm. Avem, să știți, zi liberă și planuri de familie.
Am luat o înghițitură de cafea fără grabă. M-am uitat la ea, apoi la Andrei.
— Bună ziua. Andrei, cum a fost drumul până la Nizhni Novgorod? Ai prins aglomerație? — am întrebat politicos.
El a înghițit în sec. Fața i s-a umplut de pete roșii, dar n-a scos niciun sunet.
Mirela a pocnit iritată din limbă:
— Ajunge cu circul ăsta! V-am explicat totul ieri! Este soțul meu! A greșit! Toți bărbații calcă strâmb, e în firea lor! Dar m-a ales pe mine! Eu l-am iertat! Dumneavoastră ați fost doar… o întâmplare. Dați-mi fularul!
N-am atins punga. M-am rezemat de spătar, mi-am împreunat degetele și am privit-o drept în ochi.
— Mirela. Ați venit aici cu capul sus, înarmată până în dinți, ca să-mi demonstrați că sunteți mai presus de mine. Ieri m-ați sunat pe tonul unei femei care tocmai a câștigat olimpiada. Dar pricepeți oare CE ați câștigat, de fapt?
Am înclinat capul spre Andrei, care se micșora tot mai mult în scaun.
— Uitați-vă bine la el. Acesta este soțul dumneavoastră. Omul în care, teoretic, ar trebui să aveți încredere. El își scoate verigheta în lift. Mă minte pe mine uitându-se în ochii mei că este singur. Vă minte pe dumneavoastră uitându-se în ochii dumneavoastră că stă peste program la serviciu. Este un laș care nici măcar acum nu e capabil să mă privească și să spună o vorbă în apărarea lui, ascunzându-se în spatele fustei soției.
— Să nu îndrăzniți să-l jigniți! În familia noastră ne descurcăm singuri! — a țipat Mirela, iar obrazul ei perfect machiat a început să se păteze urât de furie.
— Nu-l jignesc. Spun doar faptele, — am continuat, pe același ton liniștit. — Dumneavoastră mi-ați spus că sunt a treia în anul ăsta. Asta înseamnă că, Mirela, nu sunteți soție. Sunteți paznic voluntar pentru un bărbat adult și profund defect. Sunteți mândră că îi cotrobăiți prin telefon cât timp face duș. Sunteți mândră că alungați alte femei din jurul lui ca pe muștele de pe gunoi.
Am luat punga de pe masă.
— Credeți că sunt devastată pentru că este însurat? Nu, Mirela. Ce simt pentru dumneavoastră este o compasiune profundă și sinceră. Eu mă voi ridica, îmi voi termina cafeaua, mă voi întoarce în apartamentul meu curat și peste două zile nici nu-mi voi mai aminti cum îl cheamă. Dumneavoastră, în schimb, va trebui să vă culcați diseară în același pat cu acest mincinos și acest laș. Și mâine. Și poimâine. Și în fiecare zi să-i verificați telefonul, așteptând-o pe a patra, pe a cincea, pe a zecea.
Am așezat punga pe masă și am împins-o spre ea.
— Luați-vă trofeul. Și luați și fularul.
În sfârșit, Andrei a scos un sunet răgușit, lamentabil:
— Lidia… eu… eu chiar am vrut să fac bine. M-am încurcat… Tu nu înțelegi, între noi e totul complicat…
— Taci, Andrei! — a răcnit Mirela atât de tare, încât oamenii de la mesele vecine s-au întors spre noi. — Ridică-te, plecăm!
A înșfăcat punga, și-a luat geanta de firmă și s-a ridicat brusc. Trufia ei, triumful ei, iluzia ei de victorie se făcuseră țăndări. Venise să umilească o amantă și pleca având în sfârșit în față adevărul dureros: singura femeie umilită cu adevărat în triunghiul acela era chiar ea.