— Ce fel de prietenă ești? a șoptit Andreea. Cuvintele nu au ieșit tari, dar tocmai de aceea au durut mai mult. Eu te-am considerat una dintre cele mai apropiate femei din viața mea.
— Eram disperată, a murmurat Elena, plecând capul. După divorț am rămas singură cu copilul, iar acum… acum încă un copil. Nu știam ce să fac.
Ioana a inspirat adânc, cu o tristețe grea.
— Puteai să ne ceri ajutorul. Te-am fi ajutat.
Andreea nu mai spunea nimic. Își aduna lucrurile cu mișcări mecanice, băgând în geantă telefonul, bluza, încărcătorul, de parcă fiecare obiect era o scuză să nu se uite la Elena.
— Unde pleci? a întrebat Ioana. E târziu. Mai bine rămâi până dimineață.
— Nu pot sta aici, a spus Andreea. Lacrimile îi curgeau acum fără să le mai ascundă. Chem un taxi și mă duc acasă.
— Vin cu tine, a hotărât Ioana. Nu te las singură.
Elena stătea pe canapea, cu privirea în podea.
— Andreea, iartă-mă. Te-am invidiat. Ți-am invidiat fericirea. Iartă-mă, te rog.
Andreea s-a oprit în prag și s-a întors spre ea.
— Nu ai distrus doar o prietenie. Mi-ai atins ceva mai adânc: încrederea în oameni. Nu știu dacă voi putea vreodată să te iert.
În taxiul care alerga pe șoseaua întunecată, Andreea a tăcut mult timp, privind luminile care se rupeau în dâre pe geam.
— Știi ce e cel mai cumplit? a spus ea într-un târziu. Pentru o secundă am crezut-o. M-am îndoit de Radu. De noi.
— E firesc, a răspuns Ioana cu blândețe. Oricine ar fi clătinat dacă ar fi auzit așa ceva.
— Dar eu nu trebuia să mă clatin! a izbucnit Andreea, lovindu-și genunchiul cu pumnul. Îl cunosc pe Radu de patru ani. Niciodată nu mi-a dat vreun motiv să nu am încredere în el.
— Ai fost luată pe nepregătite, a spus Ioana, punându-i o mână pe umăr. Acum știi. Adevărul e limpede.
— Da, a dat Andreea din cap, amar. Dar cea mai bună prietenă a mea s-a transformat într-o trădătoare gata să-mi sfărâme fericirea ca să-și salveze propria viață.
— Elena a făcut un lucru îngrozitor, a spus Ioana după o pauză. Dar era speriată, însărcinată și singură.
— Îi iei apărarea? a întrebat Andreea, întorcându-se brusc spre ea.
— Nu, a răspuns Ioana ferm. Încerc doar să înțeleg. Asta nu înseamnă că o scuz.
Radioul taxiului bâzâia încet, lăsând în aer o melodie moale, aproape nepotrivită cu noaptea lor frântă.
— Îl sun pe Radu, a spus Andreea, scoțând telefonul.
— Acum? a întrebat Ioana, privind ceasul. E aproape două noaptea.
Radu a răspuns aproape imediat.
— Andreea? Ce s-a întâmplat? Ești bine?
Printre lacrimi și pauze, Andreea i-a povestit totul: mărturisirea Elenei, fotografia falsă, minciuna, rușinea acelei clipe în care îndoiala o străpunsese.
— Te aștept, a spus Radu. Vin acasă. Te rog, vino.
Când au ajuns la blocul ei, noaptea era deja adâncă. Ioana i-a cerut șoferului să mai rămână câteva minute, apoi a coborât împreună cu Andreea până în fața scării.
— Poate rămâi la noi? a întrebat Andreea. Avem camera de oaspeți.
— Nu, a refuzat Ioana. Voi doi trebuie să fiți singuri și să vorbiți. Te sun dimineață.
Andreea a îmbrățișat-o strâns.
— Îți mulțumesc că ai fost lângă mine.
— Întotdeauna, a zâmbit Ioana. Și să nu lași noaptea asta să-ți strice nunta. O să fie perfectă, îți promit.
Radu o aștepta deja la ușă, într-un tricou de casă, ciufulit, palid de îngrijorare. Când a văzut-o, a tras-o imediat în brațe, ca și cum ar fi vrut s-o apere de tot ce se întâmplase.
— Iartă-mă, a șoptit ea, lipindu-și fruntea de pieptul lui. N-ar fi trebuit să mă îndoiesc de tine.
— E în regulă, a spus el, sărutând-o pe frunte. Important e că ești aici. Și că suntem împreună.
Ioana i-a privit o clipă de la geamul taxiului și a zâmbit trist. În ciuda a tot ce se întâmplase, nunta lor avea să fie frumoasă, poate chiar perfectă, fiindcă nu se sprijinea pe aparențe, ci pe o iubire care trecuse deja printr-un cutremur.
Cât despre Elena, Ioana a tras aer adânc în piept. A doua zi urma să o sune și să-i ofere ajutor adevărat. Nu pentru că minciuna putea fi ștearsă, ci pentru că uneori chiar și oamenii care greșesc cumplit au nevoie de o șansă ca să repare ce se mai poate repara.
Taxiului i s-au aprins farurile pe asfaltul rece și a pornit încet, îndepărtând-o de blocul în care două suflete rănite își găseau alinarea unul în celălalt. Ioana a înțeles atunci că prietenia adevărată nu înseamnă să aprobi orice, nici să închizi ochii în fața răului. Înseamnă sinceritate, chiar când doare, și iertare, atunci când mai există drum spre ea.
Până la urmă, gândul care rămânea era simplu și greu: doar încrederea și adevărul pot transforma o furtună într-o amintire din care oamenii ies mai puternici.