— Mă suna, adăugă Elena încet. Nu voia să lase urme în mesaje.
— Foarte convenabil, observă Raluca tăios.
Andreea continuă să caute. Dintr-odată, mâna i se opri. Pe ecran era o fotografie: Elena, pe jumătate dezbrăcată, într-un pat pe care Andreea îl recunoscu imediat. Sau cel puțin așa i se păru în prima clipă: dormitorul ei și al lui Mihai.
— Când a fost făcută poza asta? întrebă Ioana.
— În ziua în care tu ai plecat la Iași, răspunse Elena. Pe cincisprezece aprilie.
Andreea închise ochii, încercând să-și potolească inima care îi bătea nebunește.
— Eu n-am fost la Iași, spuse ea rar. N-am mai plecat. Mătușa mea a ajuns la spital și drumul s-a anulat. Eu și Mihai am rămas acasă și ne-am uitat la filme.
Elena ridică privirea.
— Dar el mi-a spus că ești plecată.
— Și tu l-ai crezut? întrebă Sorina. Sau poate el nici măcar nu ți-a spus asta și ai inventat totul?
— Nu! țipă Elena. A venit la mine acasă, am dovada! Uite poza!
Andreea privi mai atent imaginea. Se încruntă, apoi, spre uimirea tuturor, izbucni într-un râs scurt și isteric.
— Doamne, zise ea, ștergându-și lacrimile, de data asta nu doar de durere. Asta nu e camera noastră. E apartamentul tău. Pe perete sunt lebedele acelea de ceramică pe care le-ai adus de la ai tăi.
Elena clipi, uitându-se din nou la fotografie.
— Și dacă te uiți la dată, continuă Andreea, o să vezi că fotografia n-a fost făcută în aprilie, ci în februarie. Cincisprezece zero doi, nu cincisprezece zero patru.
O liniște grea căzu peste încăpere. Elena se lăsă încet pe canapea, cu umerii prăbușiți.
— Deci? întrebă Ioana. Ne-ai mințit pe toate?
— Eu… Elena își acoperi fața cu palmele. Testul chiar e pozitiv, dar nu știu cine e tatăl. După divorț m-am întâlnit cu câțiva bărbați. Când am aflat că sunt însărcinată, m-am speriat. Nimeni nu voia nimic serios. Mihai mi s-a părut grijuliu, bun, stabil. M-am gândit că poate… poate ar putea fi tatăl.
— Te-ai gândit că ar fi un tată bun, încheie Sorina rece. Și ai mințit ca să le distrugi relația.
— Ești josnică, șopti Andreea, iar vocea îi era plină de o durere care tăia mai adânc decât furia. Eu te-am considerat prietena mea apropiată.
— Sunt disperată, recunoscu Elena, cu capul plecat. După divorț sunt singură, cu un copil, iar acum încă o sarcină… Nu știam ce să fac.
Ioana oftă greu.
— Puteai să ceri ajutor. Te-am fi sprijinit. Dar așa…
Andreea nu mai spuse nimic. Începu să-și strângă lucrurile.
— Unde pleci? întrebă Ioana. E târziu. Mai bine rămâi până dimineață.
— Nu pot sta aici, răspunse Andreea, iar lacrimile îi curgeau pe obraji. Chem un taxi și merg acasă.
— Vin cu tine, spuse Ioana hotărât. Nu te las singură.
Elena rămase pe canapea, fără să ridice ochii.
— Andreea, iartă-mă. Te-am invidiat pentru fericirea ta… Iartă-mă.
Andreea se opri în prag și se întoarse.
— Tu n-ai distrus doar o prietenie. Mi-ai zdruncinat încrederea în oameni. Nu știu dacă voi putea vreodată să te iert.
În mașina care gonea pe șoseaua întunecată, Andreea tăcea și privea luminile rare care se pierdeau în noapte. Ioana nu o presa cu întrebări. Înțelegea că prietena ei avea nevoie de spațiu ca să respire printre bucățile sparte ale serii.
— Știi de ce mi-e cel mai frică? rupse Andreea tăcerea. Pentru o clipă am crezut-o. M-am îndoit de Mihai. De noi.
— E firesc, spuse Ioana încet. Oricine s-ar clătina auzind așa ceva.
— Dar n-ar fi trebuit! Andreea își lovi genunchiul cu pumnul. Îl cunosc pe Mihai de patru ani. Nu mi-a dat niciodată motiv să mă îndoiesc de el. Și totuși, un singur atac, o singură acuzație, și eu eram gata să cred în trădare.
— Ai fost prinsă pe nepregătite, zise Ioana, punându-i mâna pe umăr. O să fie bine. Adevărul iese mereu la suprafață.
— Da, râse amar Andreea. Adevărul e că una dintre cele mai apropiate prietene ale mele era gata să-mi sfărâme fericirea ca să-și rezolve propria viață.
— Elena a făcut ceva îngrozitor, oftă Ioana. Dar e disperată. Singură, cu un copil, fără sprijin…
— O aperi? întrebă Andreea, iar furia i se aprinse din nou în ochi.
— Nu, răspunse Ioana ferm. Încerc doar să înțeleg. Uneori e o diferență.
Tăcerea umplu din nou mașina. Șoferul porni radioul, iar din difuzoare se auzi o melodie caldă, aproape nepotrivită pentru noaptea aceea.
— O să-l sun pe Mihai, spuse Andreea în cele din urmă.
Mihai răspunse aproape imediat. Nu o întrerupse, nu se apără grăbit, nu ridică tonul. O ascultă în liniște și îi propuse să se vadă în parc, la răsărit, ca să stea față în față și să hotărască împreună cum vor merge mai departe.