— Ascultă, Alina! Nu mai ai nici mamă, nici tată. Și casa ta nu mai există, — spuse mama ei, cu voce tăioasă.
Seara târziu, liniștea a fost spartă de telefon. Paula a ridicat receptorul și a recunoscut vocea fiicei.
— Mamă, sunt Alina. Am o problemă. Soțul m-a dat afară. Mâine dimineață vin la tine împreună cu tata și vreau să stau la voi.
— Ascultă, Alina, nu mai ai nici părinți, nici casă, — răspunse Paula cu calm.
— Ce?! strigă Alina, neînțelegând. Cum nu am casă? Sunt fiica ta, singura! Am dreptul să locuiesc aici! — izbucni ea isteric.
— Așa e, draga mea, dar nu mai ai nicio locuință. Am mutat apartamentul pe numele Svetlanei; ea e acum proprietara. Noi nu mai vrem să te știm. Nu mai ești fiica noastră, — spuse Paula, cu voce apăsătoare.
Discuția a continuat, plină de reproșuri, cereri și amenințări.
— Nu mai suna aici! Totul s-a terminat pentru tine! — încheie Paula, simțindu-se îndreptățită după ce Alina provocase atâta haos.
Privind pe fereastră, Paula își aminti că și povestea care a urmat a început tot cu un apel telefonic.
Un sunet fatal a întrerupt liniștea dimineții devreme. Paula a sărit din pat și a alergat la telefon.
— Alo, cine vorbește?
În receptor se auzi un șuierat stins.
— Cine e?
— Cristina.
— Cristina, ce s-a întâmplat? De ce mă sperii? Știi ce oră e?
— Știu. Azi mă operează. Sunt foarte îngrijorată pentru Svetlana. Te rog, nu o lăsați singură. E încă un copil. Nu o dați la orfelinat.
Sora Paulei avea reputația unei persoane imprevizibile, cu o imaginație bogată și decizii ciudate. Dar de data aceasta depășise orice limite. Sau era vorba de ceva grav?
Paula strânse receptorul cu mâinile tremurânde, simțind că se apropie ceva teribil, fără să înțeleagă complet.
— Cristina, de ce nu mi-ai spus mai devreme? Ce se întâmplă? Unde te duc?
Boala Cristinei se agravase în ultimele luni. Fața îi slăbise, corpul se schimbase, iar medicii impuseseră o operație urgentă. Cristina ezitase să recunoască asta, știind că Paula fusese mereu sprijinul ei — moral și financiar, în lipsa mamei. Acum trebuia să aibă grijă și de copilul ei.
— Paula, medicii nu garantează nimic. Doar speranța contează. Te rog, ai grijă de Svetlana.
Într-o oră, Paula și soțul ei ajunseră la clinică, unde Cristina era deja pregătită pentru operație. Nu li s-a permis să o vadă. Într-un colț al coridorului, mica Svetlana stătea singură. Paula se aplecă și o îmbrățișă.
— Mami, va fi totul bine? întrebă ea printre lacrimi.
— Da, draga mea. Va adormi și nu va simți nimic. Când se va trezi, o vei vedea sănătoasă și zâmbitoare.
Dar patru ore mai târziu, medicul ieși din sala de operație cu vești tragice: Cristina nu a rezistat.
Paula a dus nepotica acasă, a așezat-o în camera fiicei pentru a-i explica că acum Svetlana nu mai are mamă, iar Alina va avea o verisoară. Fetițele urmau să locuiască împreună. Alina aruncă o privire furioasă, dar nu scoase o vorbă.
O săptămână mai târziu, lucrurile Svetlanei fuseseră mutate în pragul ușii. Alina refuza cu încăpățânare să împartă camera.
— Mama, e teritoriul meu! De ce să-i dau dulapul și locul meu?
Pentru a evita conflictele, Paula și soțul ei i-au cedat fetiței propria lor cameră, mutându-se în sufragerie. Svetlana deveni și mai retrasă: nu-i cunoștea tatăl, iar Cristina nu dezvăluise niciodată numele lui. Acum viața ei depindea complet de Paula și soțul ei, care se străduiau să acorde aceeași atenție fiicei și nepoatei.
Timpul trecea. Alina absolvi universitatea și se căsători cu un bărbat înstărit, mai în vârstă. Ea nu părea afectată. Își strânse rapid lucrurile și se mută la soțul ei, Dimitri, anunțând peste o lună despre nuntă.
— Mama, te rog, nu aduce pe Svetlana la nunta mea. Nu vreau să o văd.
— Nu poți face asta. E ca o soră pentru tine, acum e singura ta familie. Dacă nu o chemăm, va fi rănită și ea.
— Nu vreau să o văd! strigă Alina. Ți-am spus!
— Atunci noi nu venim, spuse soțul ei.
— Perfect. Nici noi nu venim! răspunse fiica aspru.
Paula nu și-a stăpânit lacrimile, dar, adunându-se, hotărî să plece în vacanță în Crimeea.
— Dar nunta Alinei? întrebă soțul.
— Nu mergem. Nu suntem bineveniți. Svetlana, ajută-mă să aleg hotelul, te pricepi mai bine.
— Deci mergem în vacanță? se miră fetița.
— Da, dragă. Ne permitem.
— O, ce bine! se bucură Svetlana.
Anii au trecut. Svetlana a terminat liceul și s-a înscris la universitate, excelând la fel ca mama ei. În ziua majoratului, soțul Paulei se îmbolnăvi brusc și fu dus de urgență la spital.
Medicii au explicat că viața lui putea fi salvată doar cu medicamente scumpe. Disperată, Paula sună Alinei, știind de averea soțului ei.
— Alina, fiica mea, tatăl tău e pe moarte. Avem nevoie de medicamente rare, costul e enorm. Poți să ne împrumuți?
O tăcere lungă se așternu în receptor.
— Bine, o să vorbesc cu soțul și revin.
Timpul trecu. În cele din urmă, un apel se auzi.
— Mamă, e ceva: iubitul meu mi-a promis demult o mașină și acum e momentul potrivit. Ori cumpără mașina, ori trimite banii vouă.
— Fiica mea, uită de mașină! Tatăl tău are nevoie de medicamente sau nu supraviețuiește!
— Dar cum veți putea returna? Anii au trecut și banii s-au dus. Nu voi mai vedea niciodată mașina.
— Înțelegi ce spui? E viața tatălui tău!
— Luați credit. Eu nu pot ajuta.
Paula aproape că leșină. Svetlana alergă la ea și o îmbrățișă.
— Mătușă, să vindem apartamentul mamei. Nu pot să locuiesc acolo, e greu pentru mine. Banii vor salva unchiul.
— Draga mea, nu putem. E moștenirea ta.
— Acum contează doar un lucru: viața unchiului! strigă Svetlana.
Paula se emoționă și fu de acord. Apartamentul fu vândut rapid. Banii ajunseră în cont, medicamentele au fost cumpărate, tratamentul a început. Soțul Paulei se însănătoși. Alina nu mai sună, nu mai vizitează. Trecuseră șase luni. Într-o zi, la ușă apăru ea, cu mâinile goale, îmbătrânită, cu ochii stinși.
— Mamă, m-am despărțit. Nu mai am nimic. Pot să rămân?
Paula o privi în tăcere, apoi se întoarse spre Svetlana, care stătea calmă cu o cană de ceai.
— Pleacă, spuse Paula încet. Nu mai ai nici mamă, nici casă.
Ușa se închise. Afară ploua. Svetlana se apropie și o îmbrățișă pe mătușa ei.
— Vom reuși, șopti ea. Suntem familie.