— Ascultă, Alina! Nu mai ai nici mamă, nici tată, și niciun cămin al tău, spuse mama ei cu voce tăioasă.
Noaptea târziu, liniștea a fost tulburată de sunetul telefonului. Polina a ridicat receptorul și a auzit vocea fiicei.
— Mamă, sunt Alina. Am o problemă. Soțul m-a dat afară. Mâine dimineață vin la voi cu tata și vreau să locuiesc la voi.
— Ascultă, Alina, nu mai ai nimic, nici părinți, nici casă, răspunse Polina calm, dar ferm.
— Ce?! strigă Alina, parcă nu auzise bine. — Cum nu am casă? Eu sunt fiica ta, singura ta fiică! Am dreptul să trăiesc aici!
— Așa este, draga mea, dar apartamentul a fost trecut pe numele Svetanei. Acum ea e stăpână, iar tu și tatăl tău nu mai sunteți de-ai noștri. Nu mai ești fiica noastră, spuse Polina fără ezitare.
Conversația s-a prelungit în reproșuri, acuze și cereri aprige.
— Nu mai suna aici! Ai pierdut totul!, încheie Polina cu autoritate. Simțea că avea tot dreptul să spună asta după ce Alina provocase haos.
Privind pe fereastră, Polina și-a amintit că și altă poveste începuse tot cu un apel telefonic.
Un apel care a frânt liniștea dimineții. Polina s-a ridicat brusc din pat și a alergat spre telefon.
— Alo, ascult! a zis ea.
În receptor se auzea un sughiț slab.
— Cine este? întrebă ea.
— Sunt Cristina.
— Cristinuța, ce s-a întâmplat? De ce mă sperii așa? Știi cât e ceasul?
— Știu. Mă internează astăzi pentru o operație. Sunt foarte îngrijorată pentru Svetlana. Te implor să nu o lăsați singură, e doar un copil. Nu o dați la orfelinat.
Sora Polinei era cunoscută pentru deciziile sale imprevizibile și imaginația bogată, dar de data aceasta depășise orice așteptări. Sau poate era ceva serios?
Polina a strâns receptorul cu mâinile tremurânde, simțind că ceva teribil se întâmpla, fără să știe exact ce.
— Cristina, de ce nu mi-ai spus mai devreme? De ce acum? Unde te duc?
Boala Cristinei se accentuase fără ca ea să acorde atenție. Ultima lună fusese cumplită, slăbise vizibil și chipul îi era schimbat. Medicii au emis verdictul: operație urgentă. Cristina ezitase să îi spună Polinei, care îi fusese mereu sprijin moral și financiar, practic înlocuindu-i mama. Și acum trebuia să aibă grijă și de copilul Cristinei.
— Polina, medicii nu promit nimic. Doar speră la un miracol. Te rog, ai grijă de Svetlana.
La o oră după apel, Polina și soțul ei au ajuns la clinică. Cristina era deja acolo. Operația încă nu începuse, iar vizita nu le-a fost permisă. Într-un colț, micuța Svetlana stătea singură. Polina s-a aplecat și a îmbrățișat fetița.
— Mami, va fi bine? întrebă ea, plângând.
— Da, scumpa mea. Va adormi fără să simtă nimic, iar când se va trezi, o vei vedea sănătoasă și zâmbitoare.
Dar după patru ore, medicul a ieșit din sala de operație și a adus vestea tragică: Cristina nu a rezistat.
Polina a luat-o acasă pe nepoată. A dus-o în camera Alinei și i-a spus că acum Svetlana nu mai are mamă, iar Alina — mătușă. Fetele urmau să locuiască împreună. Alina a aruncat o privire furioasă, dar a tăcut.
O săptămână mai târziu, lucrurile Svetlanei erau așezate în hol. Alina refuza categoric să împartă camera.
— Mamă, asta e zona mea! De ce ar trebui să împart dulapul și locul meu cu ea?
Ca să evite scandalul, Polina și soțul i-au oferit fetei propria lor cameră, mutându-se ei în sufragerie. Svetlana s-a închis și mai mult în sine: nu-și cunoștea tatăl, iar Cristina nu îi dezvăluise niciodată identitatea acestuia. Viața ei depindea acum complet de Polina și soțul ei, care încercau să acorde atenție egală și fiicei, și nepoatei.
Anii au trecut. Alina a terminat universitatea și s-a căsătorit cu un bărbat înstărit, mai în vârstă. Fără să clipească, a strâns lucrurile și s-a mutat la soțul ei, Dmitri. Peste o lună a anunțat nunta.
— Mamă, nu aduce nepoata la nuntă. Nu vreau să o văd.
— Nu poți să faci asta, e aproape sora ta, acum singura. Dacă nu o chemăm, ne vom simți și noi jignite.
— Nu vreau să o văd acolo! strigă Alina. — Am avertizat!
— Atunci nici noi nu vom veni, spuse Polina calm.
— Perfect. Nici nu e nevoie! răspunse fiica brusc.
Polina nu și-a stăpânit lacrimile, dar a decis să plece în vacanță în Crimeea.
— Iar nunta Alinei? întrebă soțul.
— Nu mergem. Nu suntem bineveniți. Svetana, alege tu hotelul, știi mai bine.
— Deci plecăm în vacanță? întrebă nepoata.
— Da, draga mea. Ne putem permite.
— O, minunat! exclamă fata încântată.
Anii au trecut. Svetlana a terminat liceul și a intrat la universitate, performând excelent, la fel ca mama ei. În ziua majoratului, soțului Polinei i s-a făcut brusc rău. A fost dus de urgență la spital.
Medicii au spus că viața lui putea fi salvată doar cu medicamente scumpe. În disperare, Polina a sunat la Alina, știind de bogăția soțului ei.
— Alina, fiica mea, tatăl tău e pe moarte. Avem nevoie de medicamente rare, scumpe. Poți să ne împrumuți?
Urma o pauză lungă în receptor.
— Bine, o să vorbesc cu soțul și revin.
Timpul a trecut. În cele din urmă, a sunat telefonul.
— Mamă, e așa: iubitul meu mi-a promis de mult o mașină, și acum e momentul potrivit. Ori cumpără el, ori vă dăm banii vouă.
— Fiica mea, uită de mașină! Tatăl tău are nevoie de medicamente, altfel nu supraviețuiește!
— Cum o veți da? Anii trecuți ați strâns fiecare bănuț. Mașina nu o voi vedea niciodată.
— Înțelegi ce spui? E viața tatălui tău!
— Ia un credit. Eu nu pot ajuta.
Polina aproape că și-a pierdut cunoștința. Svetlana a alergat la ea și a îmbrățișat-o.
— Mătușă, să vindem apartamentul mamei. Nu pot să mai locuiesc acolo, e prea greu pentru mine. Banii îi vor salva pe unchiul meu.
— Draga mea, nu avem dreptul. E moștenirea ta.
— Acum contează doar un lucru: viața unchiului! strigă Svetlana.
Polina s-a emoționat și a acceptat. Apartamentul a fost vândut rapid. Banii au fost depuși, medicamentele cumpărate, tratamentul început. Soțul Polinei și-a revenit. Alina nu a mai venit și nu a mai sunat. Trecuseră șase luni. Într-o zi, la ușă, ea a apărut cu mâinile goale, îmbătrânită, ochii lipsiți de viață.
— Mamă, m-am despărțit. Nu mai am nimic. Pot să rămân?
Polina a privit-o în tăcere, apoi a întors privirea spre Svetlana, liniștită și puternică, cu o cană de ceai în mână.
— Pleacă, spuse Polina încet. Nu mai ai nici mamă, nici casă.
Ușa s-a închis. Afară ploua. Svetlana s-a apropiat și a îmbrățișat-o pe mătușă.
— Vom reuși, șopti ea. Suntem familie.