Întâlnirile moderne într-un oraș mare par tot mai mult cu un casting dur pentru consiliul de administrație al unei companii de top: vii cu CV-ul tău modest, iar în fața ta stă o comisie cu buze perfect conturate și cu un aparat de casă în loc de inimă.
Am 34 de ani. Sunt un om obișnuit, cu picioarele pe pământ. Coordonez un mic departament de proiecte, conduc un SUV japonez decent, plătesc regulat ipoteca pentru apartamentul meu dintr-un cartier liniștit. Nu ating stelele, dar viața mea e confortabilă: steak-uri în weekend și concedii la mare, toate fără lipsuri.
Am cunoscut-o pe Alina printr-o aplicație de întâlniri. Pe fotografii radia succes: pahare cu șampanie pe fundalul iahturilor altora, priviri visătoare în depărtare, citate despre „starea de resurse”. În conversații s-a prezentat drept specialistă în „estetică”, care simte lipsa unui „umăr masculin puternic”. Ne-am dat întâlnire vineri seara la un restaurant de carne din centrul orașului, ales de ea.
Am ajuns cu zece minute înainte de ora stabilită. Am comandat un dublu espresso, m-am așezat la o masă de stejar lângă geam și am așteptat.
Alina a apărut după patruzeci de minute. Nu doar că a intrat, ci a plutit în încăpere, purtându-se precum o vază de cristal. I-a dat hôtessei bej trenciul, și-a aranjat cu grijă coafura și a oftat cu dramatism. Apoi s-a așezat la masa mea, trântind ultimul iPhone cu ecranul în jos și întinzându-și corpul ca și cum lumea ar fi fost o povară. Scuze pentru întârziere? Inexistente.
Abia am deschis gura să o salut, când Alina a ridicat un deget, oprind un chelner grăbit. Acesta a notat calm și a dispărut. Eu mi-am comandat medalioane de vită și încă o cafea. Nu sunt zgârcit, dar atunci când aerul miroase mai mult a consum și interes financiar decât a flirt, calculatorul meu interior intră în alertă.
În timp ce așteptam, Alina a început o evaluare dură. Nu era interesată de filmele mele, de weekendurile mele sau de muzica din mașină. A început auditul financiar.
— Cu ce mașină ai venit? — întreabă, uitându-se pe telefon.
— Cu a mea. SUV, — răspund calm, amestecând cafeaua.
— Japonez, presupun… Înțeleg… — sprâncenele ei perfect conturate se ridică subtil. — Apartament propriu sau în chirie? Ipotecă? În cartierul X? Clar.
Chelnerul apare și pune în fața ei un rând de carne cu aromă intensă. Alina înarma cu furculița și cuțitul. Și începe faza decisivă a „interviului”.
— Ascultă, Anton, — spune ea, mestecând un rând de ribeye și sorbind dintr-un vin scump, privind cu dispreț rece. — Am 30 de ani. Prețuiesc timpul meu și nu vreau iluzii. Fii sincer: ce venit lunar ai? Fără povești despre bonusuri și perspective.
Pun furculița jos.
— În medie, 200 de mii. E suficient pentru o viață confortabilă, — răspund privindu-i ochii.
Alina rămâne nemișcată. Furculița cu sparanghel suspendată în aer. Fața perfectă se întinde ca și cum aș fi recunoscut că trăiesc în subsol și mă hrănesc cu firimituri.
— Două sute… de mii? — întreabă, vocea rezonând, iar un bărbat cu părul alb de la masa vecină tresare. — Serios? În București?!
— Absolut, — răspund, sorb din cafea și mă așez confortabil.
Ea aruncă furculița teatral.
— Anton, e ridicol! — strigă. — Pentru un bărbat de vârsta ta, sub 300 de mii nu e nivel! E pragul supraviețuirii! Înțelegi? Bărbatul cu un astfel de venit nu poate susține o femeie cu statut!
O las să-și sape propria groapă verbală. Se aprinde.
— Nevoile mele de bază — enumeră ea cu degete perfect manichiurate — cosmetolog, gene, masaje, fitness, mâncare bună — consumă minim 150 pe lună! Și pe ce să zburăm în Maldive cu două sute de mii? Ce cadouri să-ți fac? O femeie trebuie să fie în resursă ca să inspire bărbatul! Și cum să te inspir eu dacă trebuie să număr fiecare ban și să mergem la supermarket cu SUV-ul tău japonez?!
Stau și privesc fenomenul. O femeie de 30 de ani, administratoare obișnuită la un salon (așa a mărturisit ea în conversație), mestecă un steak de 4.500 de lei, sorbe vin de 1.000 lei și mă convinge că venitul meu e sărăcie, nevrednic de „inspirația” ei.
Să argumentez? Să demonstrez? Binecuvântat fie Dumnezeu, nu.
Termin medalioanele. Șterg buzele cu șervețelul. Alina, pufnind și scânteind cu ochii, devorează ribeye-ul și al doilea pahar de vin, continuând predica despre cum „bărbatul adevărat trebuie să rezolve toate problemele financiare ale reginei sale”.
Ridic mâna.
— Chelner, nota, vă rog.
Se aduce o carte de piele neagră cu factura. Total: 9.800 lei. Medalioanele și cele două espresso: 2.700. Restul, 7.000, erau investiții directe în „starea de resurse” a interlocutoarei mele nemulțumite.
Scot trei bancnote de 1.000, le pun în carte. Restul de 300 lei, las mental bacșiș.
Apoi scot chitanța lungă, albă, o pliez grațios și o împing către farfuria ei.
— Ce-i asta? — întreabă, clipind rapid.
Maxilarul îi cade.
— Serios?! — țipă, vocea penetrantă, ecou în tot restaurantul. — Vrei să plătesc eu pentru mine la prima întâlnire?! Tu ești bărbat! M-ai invitat tu aici!
— Te-am invitat pentru o cafea și conversație, — răspund zâmbind ușor. — Nu pentru a sponsoriza lumea ta iluzorie de lux. Apetitul tău, regulile tale. Inspiră-l pe chelner, poate-ți face o reducere. Seară plăcută.
Mă întorc și ies cu pași fermi. În spate se aud scaune trântite și jurăminte șoptite.
În garderobă, privesc cum „femeia de statut” încearcă nervos să transfere bani de pe card, într-o scenă demnă de pictură. Ies în aerul proaspăt al serii și respir adânc. Două sute de mii — nu e pentru iahturi, dar e suficient pentru libertate.
Astfel de întâlniri sunt detectori perfecți de aroganță. Când cineva te evaluează ca ATM de la început, respectul de sine începe acolo unde se termină sponsorarea inconștientă a luxului altora. Cont separat — cel mai rapid și eficient „antibiotic” împotriva consumerismului.
Tu ce crezi? A făcut bine protagonistul? Ar fi trebuit să plătească nota, sau returnarea chitanței a fost finalul corect și just?