Ea a rămas mută.
A privit în podea.
Apoi spre ușă.
Se vedea că nu se gândea la adevăr, ci doar la ieșirea care i-ar fi provocat cele mai mici pierderi.
Tăcerea ei a fost mai puternică decât orice ceartă.
— Plecați amândoi de pe proprietatea mea. Acum, am spus încet.
Glasul lui Radu a început să tremure.
— Optsprezece ani, Elena… Chiar vei face asta?
L-am privit fără mânie.
— Nu eu am făcut asta.
Am lăsat cuvintele să ajungă la el.
— Tu ai făcut-o. Eu doar refuz să curăț mizeria rămasă în urma ta.
Ioana s-a ridicat și s-a așezat lângă mine, cu brațele încrucișate.
Dosarul rămăsese deschis pe masă.
Andreea și-a strâns geanta la piept și a ieșit fără să mai spună nimic.
Radu a urmat-o.
Încet.
Ca un om care înțelesese, în sfârșit, că nu fusese vânătorul.
Fusese doar încă o victimă aleasă cu grijă.
Am închis ușa în urma lor fără zgomot.
Apoi am răsucit cheia în yală.
Trei zile mai târziu, stăteam în fața blatului din bucătărie și am întins mâna după o cană.
Una singură.
Mi-am turnat cafea, am pus ibricul la loc și am privit aburul ridicându-se din ceașca solitară, pe suprafața curată.
Mă așteptasem să mă lovească durerea.
Nu a venit.
Cu o zi înainte, lăcătușul schimbase toate încuietorile.
Le explicaserăm copiilor ce se întâmplase.
Fără scene.
Cu sinceritate.
Ioana fredona fals pe undeva, pe hol, aceeași melodie pe care o cânta și când eram două fetițe.
Iar eu, pentru prima dată după foarte mult timp, știam limpede ce voiam să fac cu viața mea.
Am luat cana și m-am așezat la masa la care familia noastră mâncase micul dejun timp de optsprezece ani.
De data aceasta am ales scaunul pe care mi-l dorisem mereu.
Nu pe cel pe care mă obișnuisem să stau doar ca să le fie bine tuturor celorlalți.
Ziua în care Andreea a bătut la ușa mea nu a fost ziua în care viața mi s-a destrămat.
A fost ziua în care am primit-o înapoi.
Iar acum știam, în sfârșit, că nu aveam s-o mai las niciodată în mâinile altcuiva.