Ușa de la camera din fața saunei se umflase de la umezeală și nu voia deloc să se dea la o parte. A trebuit să mă proptesc cu umărul în ea ca s-o împing din toc.
Aerul fierbinte m-a izbit imediat peste față, gros și greu, amestecat cu mirosul ramurilor de tei opărite și cu dulceața înțepătoare a unui deodorant ieftin. Am trecut pragul strângând mai tare la piept brațul de lemne. Nu venisem decât să mai pun câteva bucăți în gura sobei care dădea spre camera de odihnă.
Atunci, de dincolo de lambriul subțire al încăperii cu aburi, s-a auzit un chicotit subțire și scârbos, mai degrabă un pițigăiat de șoarece decât râs de femeie.
— Sorinel, gata, te rog, mă gâdili! — a țipat o voce feminină, iar sunetul acela m-a străbătut ca un fir de curent.
Lemnele mi-au alunecat din brațe și s-au împrăștiat cu bubuit pe podeaua de scândură, dar, acoperiți de zgomotul apei și de râsul lor, n-au auzit nimic. Nu aveam cum să mă înșel. Glasul acela l-aș fi recunoscut dintre o mie, chiar și ascuns sub fandoseală și abur.
Era Alina, soția singurului meu fiu. Iar „Sorinel” era bărbatul meu, Sorin, tatăl soțului ei, omul lângă care trăisem douăzeci și cinci de ani.
Lumea nu s-a crăpat doar puțin. Mi s-a prăbușit în cap ca tencuiala veche, grea și plină de praf.
Primul impuls a fost să smulg ușa, să înșfac găleata cu apă fierbinte și să fac un scandal de să tremure geamurile pe toată ulița. Dar picioarele mi se lipiseră de podeaua umedă, iar inima îmi urcase undeva în gât.
Privirea mi-a căzut pe banca lată de lângă perete. Lângă prosoapele aruncate neglijent stăteau două telefoane. Unul, în husă neagră, tocită pe margini, era al lui Sorin. Celălalt, într-o husă roz, lucioasă, era al Alinei.
Ecranele luminau slab în penumbra camerei, semn că nu apucaseră să se blocheze după ce se uitaseră, probabil, la ceva. Pe telefonul Alinei era deschisă camera, galeria și ultima fotografie făcută.
M-am apropiat încet, punând talpa cu grijă, ca scândurile bătrâne să nu scârțâie sub mine.
În poza făcută cu doar câteva minute înainte, se strâmbau amândoi în fața sobei noastre din cărămidă. Bărbatul meu își țuguiase buzele și își pusese pe cap căciula de saună a fiului nostru, cea pe care scria „Regele”, iar Alina se lipea de umărul lui ud și scotea limba spre cameră.
Și, în loc să simt numai durere, m-a cuprins brusc o silă rece, limpede și tăioasă, ca atunci când calci în noroi cu șosete curate.
Ceva s-a închis în mine cu un clic. Criza de plâns s-a retras undeva departe și în locul ei a venit o liniște înghețată, aproape practică. Am așezat cu grijă ultimul lemn pe podea și am luat telefonul Alinei.
Parolă nu avea, firește. La mesele de familie îi plăcea mereu să spună: „Eu n-am nimic de ascuns, la mine totul e pe față”. Am deschis repede WhatsApp-ul și am găsit grupul nostru comun, „Familia Noastră Dragă”.
Acolo trimiteam de obicei felicitări de sărbători, poze cu îngerași și vorbeam despre tensiunea bunicii Ileana. În grup erau doisprezece oameni: eu, Sorin, fiul nostru Radu, Alina, părinții ei, sora mea din Iași și chiar mătușa Doina.
Am selectat fotografia aceea și am apăsat pe „Trimite”. Câteva secunde am urmărit cerculețul de încărcare rotindu-se, până când sub poză au apărut cele două bife albastre.
Apoi, după o clipă de gândire, am scris tot de pe telefonul ei:
„Am intrat în sauna din curte să mai pun lemne pe foc, iar acolo erau soțul meu și nora fiului meu. Le-am luat telefoanele în liniște și le-am trimis selfie-ul în grupul «Familia Noastră Dragă». O seară plăcută tuturor”.
Pe urmă am luat telefonul soțului meu. Nici acolo nu era vreo protecție, pentru că el se considera, desigur, „om de familie cinstit”. De pe telefonul lui am trimis în același grup un sticker cu un motan roșcat și gras, care făcea cu ochiul și ridica degetul mare.
Am pus ambele telefoane înapoi pe bancă, exact în poziția în care le găsisem, și am ieșit fără zgomot din saună. Afară, cârligul greu de fier a căzut în belciug cu un clinchet metalic abia auzit.
Se lăsa seara. Țânțarii îmi bâzâiau pe la urechi, dar până și zumzetul lor mi se părea muzică față de ce se petrecea înăuntru.
Am ajuns pe verandă, m-am așezat în fotoliul împletit și mi-am scos telefonul. Spectacolul abia începea, iar eu îmi luasem locul cel mai bun din primul rând.
Prima care a reacționat a fost mătușa Doina: „Asta ce e, vreo poză trucată? Sorine, de ce ești roșu ca racul?”
Aproape imediat s-a trezit și cuscră-mea, mama Alinei, care locuia pe strada vecină: „Fată, e o glumă? Sărbătoriți ceva acolo? Și unde este Radu?”
Radu încă tăcea. Era plecat cu serviciul, într-un alt fus orar, dar știam bine că avea notificările pornite mereu. În schimb, în saună s-a produs agitație.
Mai întâi s-a oprit zgomotul apei. Apoi s-a auzit o bufnitură surdă, de parcă cineva alunecase pe podeaua udă.
— Unde e telefonul?! — a răcnit Sorin, iar prin ușa de lemn se auzea minunat.
— Pe bancă e! — i-a răspuns Alina cu o voce ascuțită. — Ce sari așa, ursule?
— Curge cu mesaje fără oprire! Cine scrie la ora asta?