Ei credeau că nu sunt acasă.
„Katya nu trebuie să bănuiască nimic! Fii prudent, dragule”, îi șoptea soacra mea Elena soțului meu Andrei. Vocea ei era joasă, conspirativă.
Am rămas nemișcată în hol, strângând geanta în mână. M-am întors acasă mai devreme decât plănuisem – vizita la doctor a fost mai scurtă decât mă așteptam. Pentru a nu trezi câinele zgomotos al vecinului, am intrat pe ușa din spate. Șoaptele lor mi-au dat fiori.
Ce ascund de mine?
Aveam deja destule griji. Timp de șase luni epuizante, m-am luptat cu cancerul, am făcut chimioterapie, care m-a lăsat fără puteri. În fiecare noapte, înainte de a adormi, mă rugam să mă trezesc și să văd din nou zâmbetul fiului meu Maxim. Și acum, când Andrei și Elena îmi ascundeau ceva, mi se părea o trădare.
Pentru o clipă, m-am gândit să aflu imediat totul. Dar m-am răzgândit. În schimb, m-am prefăcut că nu am auzit nimic, am zâmbit și am intrat în sufragerie.
„Bună”, am spus.
Andrei m-a privit cu un zâmbet blând, dar tensiunea din umerii lui nu mi-a scăpat. Elena, prefăcându-se că rezolvă un rebus, abia a ridicat capul.
„Bună, dragă. Cum a fost?”, a întrebat Andrei, ca și cum ar fi fost o întâmplare.
„Totul e bine”, am răspuns, îndreptându-mă spre bucătărie. „Cred că o să încălzesc supa, cât încă mai am poftă de mâncare”.
Dar nimic nu era bine. Ei ascundeau ceva și eu eram hotărâtă să aflu ce.
Mai târziu, când duceam gunoiul, am observat o bucată de hârtie care ieșea din sac. De obicei, nu acord atenție astfel de lucruri, dar titlul mare mi-a atras privirea: CONTRACT DE VÂNZARE-CUMPĂRARE DE IMOBILIARE.
Curiozitatea a luat-o razna. Am scos bucățile de hârtie și am început să le asamblez ca pe un puzzle. Documentul menționa o adresă situată la doar câțiva kilometri de aici și o dată: mâine.
Ce plănuiau?
În aceeași seară, i-am arătat lui Andrei bucățile găsite.
„Ce e asta?”, am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă.
El a aruncat o privire asupra documentului rupt și s-a încruntat.
„De ce ai scormonit în gunoi, Katya? Nu ai voie să faci asta, imunitatea ta…”.
„Nu te eschiva, Andrei!”, l-am întrerupt. „Ce sunt hârtiile astea? De ce erau în gunoi?”
El s-a încordat.
„Ești prea suspicioasă în ultima vreme…”
Suspicioasă? Serios? Încerca să dea vina pe mine? Eram prea obosită ca să mă cert, dar am decis să nu las lucrurile așa.
A doua zi dimineață m-am dus la adresa indicată în document. Inima îmi bătea nebunește, gândurile îmi erau confuze. Ce putea fi? O nouă casă? Planurile lor pentru cazul în care… în cazul în care eu nu voi mai fi?
Când am ajuns la destinație, ceea ce am văzut m-a luat prin surprindere. Nu era o casă. Era un mic spațiu comercial la parterul unei clădiri confortabile cu două etaje. Muncitorii tocmai instalau o pancartă deasupra ușii:
DESCHIDERE ÎN CURÂND: BRUTARIE. VISUL LUI KATY.
Mi s-a tăiat respirația. Ce?
Așezând palmele pe geam, m-am uitat înăuntru. Spațiul era uimitor: pereți în nuanțe delicate de pastel, ghirlande luminoase, rafturi în aceeași nuanță de albastru pe care o iubeam dintotdeauna. În colț se afla o cafetieră nouă din cupru, exact ca cea pe care i-o arătasem odată lui Andrei într-o revistă.
Părea ireal.
Când m-am întors acasă, nu mi-am mai putut stăpâni emoțiile.
„Andrei”, am spus, cu vocea tremurândă. „Știu despre brutărie. De ce nu mi-ai spus nimic?”
Ochii lui s-au mărit.
„Ai văzut-o?”
„Da! De ce nu mi-ai spus? De ce numele meu este pe firmă?”
S-a apropiat și m-a luat de mâini.
„Katya, trebuia să fie o surpriză. Eu și mama voiam să te ducem acolo mâine, ca să semnezi documentele. Această brutărie este a ta. În întregime.
— Ce? — vocea mi se rupse.
— A fost ideea mamei — continuă el, cu vocea tremurândă. — Își amintea cum visai să deschizi o brutărie, ca cea a bunicii și bunicului tău. Și-a investit economiile, banii de pensie, ca să realizeze acest vis. Eu am ajutat cu ce am putut.
Lacrimile mi-au umplut ochii.
— Credeam… Credeam că vă pregătiți să trăiți fără mine.
„Katya, nu”, a spus el, strângându-mă la piept. „Te iubim. Voiam doar să-ți dăm speranță. Un viitor.”
O lună mai târziu, în ziua deschiderii, coada se întindea pe toată lungimea străzii. Istoria brutăriei – și istoria mea – s-a răspândit datorită unui jurnalist local. Înăuntru mirosea a plăcinte cu mere și chifle cu scorțișoară. Elena, ca vânzătoare experimentată, se ocupa de casă, Andrei împărțea produsele de patiserie, iar Maxim striga bucuros vestea că totul era deja vândut.
Pentru prima dată după mult timp, nu mă gândeam nici la chimioterapie, nici la oboseală, nici la frică. Mă simțeam vie. Speranța mă înaripa.
Și atunci a sunat telefonul.
„Katya”, s-a auzit vocea asistentei medicului meu. „Doctorul Lebedev vrea să vă vadă cât mai repede posibil. Este vorba despre ultimele dvs. analize.”
A doua zi stăteam în cabinetul medicului, pregătindu-mă pentru orice vești. Doctorul Lebedev a zâmbit când a intrat în cabinet.
„Katya, nu mai ai cancer”, a spus el.
„Ce?”, am exclamat eu.
„Chimioterapia a funcționat. Ești în remisie.”
Stăteam șocată, simțind cum bucuria mă copleșește.
Când m-am întors la brutărie, i-am adunat pe toți.
„Am vești”, am spus, abia reușind să-mi stăpânesc zâmbetul.
Andrei s-a încruntat.
„Ce s-a întâmplat?”
„Totul e bine. Ba chiar mai mult. Sunt sănătoasă.”
Camera a amuțit, apoi a explodat în strigăte de bucurie. Elena m-a îmbrățișat strâns, cu fața udă de lacrimi. Andrei a șoptit:
„Ești aici. Chiar ești aici.”
Și eram aici. Gata să trăiesc. Gata să iubesc. Gata să-mi îndeplinesc visul.
