— Am observat, a spus ea, ferindu-și privirea.
Vocea ei m-a izbit ca o palmă. Genunchii mi s-au înmuiat.
Mai auzisem vocea aceea. Pulsul mi-a luat-o razna.
M-am uitat mai atent la fața ei. Anii îi așezaseră riduri fine în jurul ochilor, dar nu mă puteam înșela.
M-am uitat mai atent la fața ei.
— Ne-am mai întâlnit? am întrebat rar.
— Nu cred, a răspuns ea, însă ochii i-au fugit iar într-o parte.
Am rostit numele maternității unde născusem și i-am spus că mi-o aminteam ca asistentă.
— Da, am lucrat acolo, a recunoscut prudent.
— Erați acolo când am născut gemenii.
— Am avut multe paciente.
— Ne-am mai întâlnit?
M-am forțat să inspir.
— Fiul meu a avut un frate geamăn. Mi s-a spus că a murit.
Băieții încă se țineau de mână și șușoteau, de parcă se cunoșteau de-o viață, fără să bage în seamă conversația noastră.
— Cum îl cheamă pe fiul dumneavoastră? am întrebat.
Femeia a înghițit în sec.
— Matei.
M-am lăsat pe vine și i-am ridicat cu grijă bărbia copilului. Semnul era real. Nu era o umbră. Nu era o întâmplare.
— Cum îl cheamă pe fiul dumneavoastră?
— Câți ani are? am întrebat, ridicându-mă încet.
— De ce vreți să știți asta? a izbucnit femeia.
— Îmi ascundeți ceva, am șoptit.
— Nu este ce credeți, a spus repede.
— Atunci spuneți-mi ce este.
Privirea ei a început să alerge prin parc.
— Nu este ce credeți.
Lumea din jur își continua liniștită viața, ca și cum a mea nu tocmai se crăpase în două.
— Nu putem vorbi despre asta aici, a spus ea.
— Nu dumneavoastră hotărâți, am răspuns tăios. Îmi datorați răspunsuri.
În ochii ei a fulgerat iritarea.
— Nu am făcut nimic rău.
— Atunci de ce nu mă puteți privi în ochi?
Și-a încrucișat brațele la piept.
— Vorbiți mai încet.
— Îmi datorați răspunsuri.
— Nu plecăm nicăieri până nu îmi explicați de ce fiul meu arată leit ca al dumneavoastră.
A expirat încet.
— Bine. Ascultați-mă. Sora mea nu putea avea copii, a spus, coborând vocea. A încercat ani la rând. Nimic nu a mers. Asta i-a distrus căsnicia.
— Și?
— Băieți, noi mergem acolo, lângă bănci. Rămâneți aici, unde vă putem vedea, le-a spus copiilor.
Fiecare instinct îmi urla să nu am încredere în ea în timp ce ne îndepărtam. Dar instinctul de mamă urla mai tare decât toate: aveam nevoie de adevăr.
— Bine. Ascultați-mă. Sora mea nu putea avea copii.
— Dacă faceți cel mai mic gest suspect, am avertizat-o, merg direct la poliție.
Mi-a întâlnit privirea.
— Nu o să vă placă ce veți auzi.
— Deja nu îmi place.
Când am ajuns lângă bănci, și-a strâns mâinile una într-alta. Tremurau.
— Nașterea dumneavoastră a fost foarte grea, a început. Ați pierdut mult sânge. Au fost complicații.
— Știu. Eu am trecut prin asta.
— Nu o să vă placă ce veți auzi.
— Al doilea copil nu s-a născut mort.
Parcul s-a înclinat în jurul meu.
— Ce?
— Era mic, a continuat ea. Foarte fragil. Dar respira.
— Mințiți.
— Nu.
— Al doilea copil nu s-a născut mort.
— Cinci ani, am șoptit. Cinci ani ați lăsat să cred că băiatul meu e mort?
Și-a coborât ochii spre iarbă.
— I-am spus medicului că nu a supraviețuit. A avut încredere în raportul meu.
— Ați falsificat documentele medicale?
— M-am convins că era o faptă de milă, a spus cu vocea sfâșiată. Erați inconștientă, slăbită și singură. Nu aveați partener lângă dumneavoastră, nici familie. M-am gândit că doi nou-născuți v-ar fi distrus.
— Nu aveați niciun drept să decideți asta! am spus mai tare decât intenționasem.
— M-am gândit că doi nou-născuți v-ar fi distrus.
— Sora mea era disperată, a continuat, iar ochii i s-au umplut de lacrimi. Mă implora să o ajut. Când am văzut ocazia, mi-am spus că așa a vrut destinul.
— Mi-ați furat fiul.
— I-am dat o casă.
— L-ați furat, am repetat, strângând cureaua genții atât de tare, încât m-au durut degetele.
În cele din urmă și-a ridicat ochii spre mine.
— Mi-ați furat fiul.
— Am crezut că nu veți afla niciodată, a mărturisit.
Inima îmi bătea atât de violent, încât mi s-a făcut greață.
M-am uitat la Andrei și Matei, care se legănau unul lângă altul. Și pentru prima dată în cinci ani am înțeles de ce fiul meu vorbea uneori în somn ca și cum cineva îi răspundea.
M-am ridicat.
— Nu puteți să îmi spuneți așa ceva și să vă așteptați să rămân calmă. Înțelegeți?
Lacrimile îi curgeau pe obraji, dar în clipa aceea nu simțeam nici cea mai mică milă pentru ea.
Am înțeles de ce fiul meu vorbea uneori în somn.
— Sora mea îl iubește, a șoptit ea. Ea l-a crescut. Pe ea o strigă mamă.
— Și atunci eu ce sunt? am cerut. Ce nume să-mi dau mie, când am plâns ani întregi un copil care era viu?
Și-a dus palmele la frunte.
— Am crezut că veți trece peste. Erați tânără. Am crezut că veți mai avea copii.
— Un copil nu se înlocuiește, am spus printre dinți.
Între noi s-a așezat o tăcere grea, sufocantă.
— Pe ea o strigă mamă.
M-am obligat să gândesc limpede. Aveam nevoie de informații.
— Cum o cheamă pe sora dumneavoastră? am întrebat.
A ezitat.
— Dacă refuzați să răspundeți, am spus egal, plec chiar acum la poliție.
Umerii i s-au lăsat.
— Doina.
— Ea știe?
A urmat o pauză.
Aveam nevoie de informații.