L-am mulțumit și am rămas mult timp nemișcată, privind peretele.
Și brusc am realizat: nu avea nicio grabă.
Pur și simplu aștepta.
Aștepta să devin mai liniștită.
Mai lentă.
Neputincioasă.
Când tot ce-mi aparținea — casa, conturile, deciziile — îi va trece firesc, ca și cum ar fi fost inevitabil.
În seara aceea am ajuns acasă mai devreme. Adrian m-a întâmpinat blând, ca întotdeauna.
— Ești foarte palidă astăzi, scumpa mea — a spus cu grijă. — Îți aduc apă cu miere. Trebuie să te refaci.
Am privit cum pregătea băutura. Fiecare gest era familiar. Fiecare picătură exactă.
Mi-a întins paharul.
— Bea tot.
L-am luat în mâini. Sticla era caldă, aproape tandră. Nu am țipat.
Nu am sunat imediat la poliție. Pur și simplu am plecat — cu documente, cu rezultatele analizelor, cu ce mai rămăsese din mine.
Trei luni mai târziu, Adrian a fost arestat.
Șase luni mai târziu, am început tratamentul — greu, dar la timp.
Uneori, noaptea, mă trezesc și încă îmi amintesc gustul: miere, mușețel… și moartea ascunsă sub mască de grijă.
Acum, înainte de culcare, beau doar apă simplă. Rece. Cinstită.
Pentru că iubirea adevărată nu adoarme. Nu toarnă otravă picătură cu picătură.
Ea ajută să trăiești — chiar dacă pentru asta trebuie să pleci odată.
Concluzie: Uneori, vocea interioară de alarmă este aproape imperceptibilă — și de aceea poate fi atât de ușor să o ignori. Dar grija trebuie să fie sinceră, iar încrederea — sigură.
Dacă în gesturile obișnuite apare o mică anomalie, e mai bine să verifici faptele înainte de a crede cuvintele și a lua decizii.