Era o zi obișnuită de marți, până când totul s-a schimbat brusc. Căutam numărul de urmărire pe telefonul soțului meu – o sarcină simplă, de rutină. El comandase un cadou pentru ziua de naștere a fiicei noastre și voiam doar să verific când va ajunge. Și atunci pe ecran a apărut un mesaj nou.
„La mulți ani, iubitule! Mulțumesc pentru cei mai frumoși ani din viața mea. Abia aștept să ne vedem miercuri. Te aștept la Obélix la ora 20:00. Voi purta rochia roșie pe care o iubești atât de mult. ❤️”
Mi s-a strâns stomacul. Mi s-a întunecat vederea. Mesajul era de la un contact numit „Mihail”, dar am înțeles imediat că nu era Mihail, prietenul lui din școală. Era o femeie.
Am înghețat, inima îmi bătea atât de tare încât parcă urma să-mi sară din piept. Optsprezece ani. Optsprezece ani de căsnicie. Am construit o casă, am crescut o fiică, am trecut prin atâtea încercări împreună. Și iată la ce a dus asta? O aniversare secretă cu alta?
Voiam să țip, să plâng, să arunc telefonul în perete. Dar, în schimb, l-am pus cu grijă înapoi pe masă și m-am dus încet în baie, închizând ușa în urma mea. Trebuia să mă gândesc.
Am alergat o oră prin baie, răsucind în minte posibile explicații. Poate am înțeles greșit ceva? Poate există o explicație rezonabilă? Poate ar trebui să-l confrunt imediat cu faptele? Dar, în cele din urmă, mi-a venit o altă idee — rece, calculată. Trebuie să văd totul cu ochii mei. Aveam nevoie de dovezi, dovezi incontestabile, înainte de a decide ce să fac în continuare.
Planul a început să prindă contur.
Miercuri am aranjat ca fiica mea să rămână la sora mea. Pentru orice eventualitate, am chemat o bonă, ca să fiu sigură că totul este sub control. Apoi m-am pregătit cu atenție. O rochie roșie, elegantă, mulată. Tocuri înalte. O picătură din parfumul pe care el îl adora odată. Dacă această femeie avea de gând să se întâlnească cu soțul meu îmbrăcată într-o rochie roșie, trebuia să ajung prima.
Am ajuns la Obélix mai devreme și am văzut-o imediat. Stătea la fereastră, cu un pahar de vin alb în mână, îmbrăcată într-o rochie de exact aceeași nuanță de roșu pe care o alesesem eu.
Inima îmi bătea cu putere în piept, dar m-am stăpânit și m-am îndreptat cu încredere spre masa ei. M-a remarcat, s-a încruntat ușor, așteptându-se să vadă pe altcineva.
„Aștepți pe cineva?”, am întrebat calm, așezându-mă în fața ei.
S-a încruntat și mai tare.
„Ăă… da… Cred că v-ați înșelat…”
„Nu cred”, am privit-o fix în ochi. „Te întâlnești cu un bărbat. De câți ani ești „iubita” lui? Trei? Cinci? Zece?”
Fața ei s-a schimbat. Mai întâi, confuzie. Apoi, conștientizare. Apoi, vinovăție.
— Eu… — a început ea.
— Nu trebuie să te scuzi, — am ridicat mâna, oprind-o. — Nu vreau să-ți aud explicațiile. Voiam doar să văd femeia pentru care soțul meu a aruncat la gunoi optsprezece ani din viața noastră.
A înghițit în sec și a coborât privirea.
„Eu… nu știam că el este încă cu tine”, șopti ea.
Am râs. Amărât, rece.
„Asta ar trebui să mă consoleze?”
Înainte să apuce să răspundă, i-am văzut reflexia în fereastră.
Soțul meu.
Mergea cu încredere, relaxat — așa cum mergea odată la întâlnirile cu mine. Zâmbetul lui era deja pregătit pentru ea. Dar apoi privirea lui s-a întâlnit cu a mea.
Pentru o clipă, a rămas nemișcat. Apoi am văzut cum i se schimbă fața — culoarea dispare, în ochi se aprinde panica. Arăta de parcă ar fi văzut o fantomă. Și de data asta m-am bucurat de priveliște.
„Bună, dragule”, am spus, punând în voce toată răutatea posibilă. „Ai întârziat.”
Restaurantul parcă amuțise.
El și-a îndreptat privirea spre femeie, apoi din nou spre mine. Buzele îi tremurau ca ale unui pește aruncat pe mal.
— Eu… pot să explic.
M-am lăsat pe spate, încrucișând brațele pe piept.
— Oh, sunt sigură că poți. Dar știi ceva? Nu mai am nevoie de asta.
M-am ridicat, mi-am aranjat rochia. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit puternică.
„Voiam doar să văd momentul în care îți dai seama că m-ai pierdut.”
Mi-am luat poșeta și, fără să mă întorc, am ieșit din restaurant. Capul ridicat, tocurile bătând ritmic pe podea.
Nu am plâns. Atunci, nu.
Dar când am parcat lângă casa noastră, cea pe care o construisem împreună, prima lacrimă a căzut totuși. Apoi încă una. Și încă una. Nu se opreau.
Era dureros. Doamne, cât de dureros era.
Dar, în timp ce stăteam acolo, înecată în lacrimi, știam un lucru: meritam ceva mai bun. Și cu siguranță voi obține asta.
— Ați avut un moment care v-a schimbat întreaga viață?
Dacă această poveste v-a emoționat, dați un like și împărtășiți-o cu cei pentru care ar putea fi importantă.
