„Aceasta este soția mea — cea mai mare dezamăgire a vieții mele”,
„Aceasta este soția mea — cea mai mare dezamăgire a vieții mele”,
Așa m-a prezentat soțul meu, Radu, în fața musafirilor veniți la aniversarea lui. A făcut-o zâmbind larg. Și a greșit amar.
Apartamentul fremăta ca un stup speriat. Paharele se loveau unele de altele, râsetele se amestecau cu muzica, iar peste toate plutea un zgomot gros, lipicios, de sărbătoare prea plină.
Radu, bărbatul meu, l-a adus lângă mine pe un vechi asociat de-al lui, un domn impunător, într-un costum scump, croit impecabil. Pe chipul lui Radu se întinsese un zâmbet mare, obraznic, aproape prădător.
— Iar aceasta este soția mea, a spus el, tăind zumzetul încăperii cu vocea lui sigură, apoi a făcut o pauză scurtă, savurând atenția tuturor. Cea mai mare dezamăgire a mea.
Cuvintele au căzut între noi ca o tavă de sticlă spartă. În jur s-a făcut, pentru o clipă, o liniște asurzitoare. Mi s-a părut că până și muzica s-a poticnit.
Eu am zâmbit. Colțurile gurii mi s-au ridicat singure, încordându-mi fața ca o mască. Ba chiar am înclinat ușor capul către partenerul lui, domnul Sorin Dobre, care mă privea cu o groază pe care nici nu încerca s-o ascundă.
— Îmi pare bine, am spus, iar vocea mea a sunat neașteptat de calm.
Radu m-a bătut mulțumit pe umăr, încântat de efectul produs. În mintea lui fusese spiritual. Apogeul acelui „umor strălucit” cu care îi plăcea să se laude.
Toată seara, replica lui mi-a rămas în cap. Nu m-a durut. Nu în felul în care ar fi trebuit. A devenit mai degrabă un diapazon care mi-a acordat privirea pe frecvența adevărului.
M-am uitat la soțul meu și l-am văzut parcă pentru prima dată. Iată-l râzând zgomotos la propriile glume, cu capul dat pe spate. Iată-l luându-și nepotul de după umeri, cu aer protector, șoptindu-i cine știe ce vulgaritate despre femei.
Fiecare gest al lui, fiecare cuvânt, rămăsese dintr-odată fără poleiala obișnuită. Totul se vedea limpede. Dur de limpede.
Mai târziu, în bucătărie, când schimbam gheața din frapieră, a venit în spatele meu.
— Ce e, Elena? Te-ai supărat cumva? a încercat să mă cuprindă de talie. Hai, măi, a fost doar o glumă. Între ai noștri.
M-am desprins încet din brațele lui.
— Care „ai noștri”, Radu? am întrebat în șoaptă. Jumătate dintre cei de aici sunt partenerii tăi. Și șeful tău e în sufragerie.
A strâmbat din gură, de parcă îl durea o măsea.
— Și ce dacă? Oamenii au simțul umorului. Nu ca altele. Mereu nemulțumită, orice-aș face.
Nu era o scuză. Era o acuzație.
M-am întors în salon. Soția șefului lui Radu, doamna Mirela Popescu, mi-a prins privirea și mi-a zâmbit abia perceptibil, cu o blândețe plină de înțelegere. Acea clipă scurtă de solidaritate feminină a însemnat pentru mine mai mult decât toți cei zece ani de căsnicie.
Am așteptat până când Radu a ieșit din nou în mijlocul camerei, pregătit să rostească încă un toast umflat despre realizările lui. A ridicat paharul, iar toate privirile s-au întors spre el.
Eu, fără să mă uit la nimeni, mi-am luat poșeta mică de pe scaun. Și am ieșit în liniște din apartament. Nu doar din încăperea aceea plină de minciună și prefăcătorie. Am ieșit din viața lui. Ușa s-a închis în urma mea aproape fără sunet.
Aerul răcoros de pe casa scării mi s-a părut vindecător. Am coborât treptele fără să chem liftul, iar fiecare pas mă depărta de viața de dinainte. Zgomotele petrecerii se auzeau tot mai stins, până când s-au topit cu totul.
Am ajuns în stradă. Bucureștiul de noapte își vedea nepăsător de viața lui, fără să-i pese de drama mea mică și tăcută. Mergeam fără să știu încotro, doar cât mai departe de blocul nostru, care nu mai era al meu.
În geantă, telefonul a început să vibreze. O dată. Apoi încă o dată. Apoi iar. Nu m-am uitat. Știam cine era.
După o jumătate de oră de mers fără țintă, frigul mi-a intrat în oase. M-am oprit lângă vitrina unei farmacii non-stop și am scos telefonul. Zece apeluri pierdute de la Radu. Și un șir de mesaje:
„Unde ești?”
„Termină circul ăsta.”
„Elena, mă faci de rușine în fața oamenilor!”
„Dacă nu te întorci în 15 minute, eu…”
Ultimul mesaj rămăsese neterminat. Nu știa cu ce să mă amenințe. Nu-și imaginase niciodată că aș putea face un asemenea pas. Pentru el fusesem comodă, previzibilă. O piesă din decor.
Am închis telefonul. În portofel aveam câteva bancnote, mica mea rezervă neatinsă, strânsă ani la rând din banii primiți rar, la ocazii. Pe carduri nu mă bazam.
Am intrat în primul hotel care mi-a ieșit în cale, unul mic, cu tejghea tocită la recepție și o femeie obosită în spatele ei. Am plătit cash pentru o singură noapte.
Camera era îngustă și impersonală. Mirosea a clor și a mobilă veche. M-am așezat pe pat, pe cuvertura aspră ca hârtia abrazivă. Și, pentru prima dată în acea seară, am simțit ceva apropiat de frică. Ce urma acum?
Dimineața am pornit telefonul. Zeci de mesaje de la el, de la mama lui, chiar și de la câteva prietene „comune”. Toate spuneau, în esență, același lucru: „Elena, revino-ți, Radu e nervos, dar o să te ierte.”
Nici măcar nu înțeleseseră că eu eram cea care ar fi trebuit să ierte. Am pus telefonul în geantă fără să răspund nimănui. Apoi am scos carnețelul cumpărat în noaptea trecută de la farmacie și am scris primul gând care mi-a venit: „Nu mai sunt dezamăgirea nimănui. Sunt liberă.” Am închis carnețelul și am privit pe fereastră. Dincolo de geam strălucea soarele. M-am ridicat, m-am spălat pe față, mi-am strâns lucrurile și am ieșit. La recepție am lăsat cheia și un bilețel: „Nu mai am nevoie de cameră. Mulțumesc.” Apoi am pornit încotro au vrut pașii mei.
„Aceasta este soția mea — cea mai mare dezamăgire a vieții mele”, m-a prezentat soțul meu musafirilor, la aniversare. Și rău a făcut.