Elena simțea distanța aceea. Îl întreba dacă era obosit, iar el îi răspundea în monosilabe, înghițindu-și propria otravă.
Duminica aduse o nouă încercare: un grătar la soacra lui, doamna Viorica, în sudul orașului. Toată familia numeroasă se strânsese în jurul grătarului, sărbătorind venirea pe lume a bebelușului cu bere și muzică. Atmosfera era veselă, dar Andrei se simțea de parcă ar fi mers spre propria execuție.
Doamna Viorica, ținând copilul în brațe cu o mândrie greu de ascuns, rosti o frază care îl împietri pe Andrei:
„Vai, puiul meu frumos. Ce deschis e la piele, nu-i așa? Și uitați-vă la părul ăsta bălai… Cu cine seamănă el, Elena? Că tu și Andrei sunteți amândoi mai măslinii. Ei, nu-i nimic.”
Tăcerea de la masa de pe terasă dură doar două secunde, înainte ca unchii să înceapă să glumească despre poștaș. Dar pentru Andrei, acele două secunde se întinseră într-o eternitate de umilință publică.
Elena zâmbi puțin neliniștită și răspunse:
„Mamă, probabil seamănă cu bunicii mei din partea tatei. Știi doar că genetica e imprevizibilă.”
Răspunsul acela, care lui i se păru cinic, deveni scânteia care aprinse dinamita.
Andrei simți cum furia îl arde pe dinăuntru. Îi venea să răstoarne grătarul, să spargă sticlele și să le urle tuturor acelor rude zâmbitoare că în copilul acela nu era nici măcar o picătură din sângele lui. Dar își încleștă maxilarul și își înghiți durerea dintr-o singură înghițitură.
Să se prefacă orb devenea de nesuportat.
Bomba trebuia să explodeze.
Marți seara, casa era acoperită de o liniște moartă. Elena stătea pe canapea și împăturea hăinuțele curate ale copilului cu o seninătate care îi strânse lui Andrei stomacul. Părea atât de grijulie, atât de devotată căminului — întruchiparea perfectă a ipocriziei.
„Elena”, o strigă Andrei din hol.
Vocea lui sună atât de aspru și înfundat, încât ea tresări.
„Trebuie să vorbim. Nu mai pot suporta nici măcar un minut mascarada asta.”
Mâinile Elenei se opriră. Lăsă hăinuțele pe masă și îl privi în ochi, observând imediat furia care îi ardea în privire.
„Ce s-a întâmplat, dragul meu? Mă sperii. Ești palid ca un mort.”
Andrei făcu doi pași spre ea, strângându-și pumnii atât de tare, încât i se albiseră încheieturile.
„Acum trei ani mi-am făcut vasectomie.”
Rochița pe care Elena o ținea în mâini căzu încet pe podea. Culoarea i se scurse de pe față într-o fracțiune de secundă. Ochii i se măriră într-un șoc absolut.
„Ce… ce ai spus acum?” șopti ea, de parcă vorbele lui Andrei fuseseră rostite într-o limbă necunoscută.
„Ai auzit foarte bine!” strigă Andrei, simțind în sfârșit cum se rupe digul emoțiilor lui. „Nu mai puteam să te văd plângând după trei pierderi de sarcină. M-am dus la o clinică, am plătit cash și am făcut operația. Nu ți-am spus niciodată pentru că nu voiam să omor fărâma de speranță care îți mai rămăsese. Dar asta înseamnă, Elena, că blestematul ăsta de copil… nu poate fi al meu.”
Elena sări în picioare. Tot trupul îi tremura atât de tare, încât abia se mai ținea pe picioare.
„Andrei… e imposibil… nu, e o glumă proastă, nu se poate așa ceva…”
„I-am făcut copilului test ADN”, o întrerupse el cu cruzime, scoțând telefonul din buzunar și aruncându-l pe canapea. „I-am furat suzeta acum câteva săptămâni și am trimis-o la un laborator privat. 0,00%, Elena. Zero la sută probabilitate! Uită-te în ochii mei și spune-mi ce naiba mi-ai făcut. Spune-mi cu cine te-ai culcat!”
Părea că Elenei i se smulsese tot aerul din plămâni. Din gâtul ei izbucni un țipăt sfâșietor, iar lacrimile îi năvăliră pe obraji ca o cascadă.
Dar nu era reacția unei femei prinse într-o aventură ascunsă.
Era durerea unui om căruia tocmai îi fusese străpunsă inima de cel pe care îl iubea cel mai mult.
„Nu te-am înșelat niciodată, nenorocitule!” țipă ea din toate puterile, lovindu-se cu palma în piept. „Jur pe viața fiului meu și pe memoria tatălui meu! Ai înnebunit dacă poți să crezi că eu aș fi în stare să-ți fac așa ceva!”
„Atunci explică-mi cum e fizic posibil să fi născut un copil, când eu nu mai am spermă de trei ani nenorociți!” urlă Andrei și se prăbuși în genunchi, zdrobit complet de durere.
Elena își acoperi fața cu mâinile și plânse atât de tare, încât abia mai putea sta dreaptă. Apoi trase aer adânc în piept, se lăsă în genunchi în fața lui și îl obligă să se uite la ea.
„Îți amintești clinica de fertilitate din Dorobanți?” întrebă ea printre hohote. „Ultimul nostru ciclu de fertilizare in vitro, cel care ne-a mâncat toate economiile acum patru ani?”
Sigur că își amintea. Fusese cea mai întunecată și mai grea perioadă din viața lor.
„M-am întors la clinica aceea, Andrei”, mărturisi ea, iar vocea i se frânse. „Tu nu ai știut, pentru că nu voiam să-ți dau din nou speranțe false și să ne trag iar în întunericul acela dacă nu reușea. M-am dus acolo ca să cer măcar o ultimă șansă. Iar directorul clinicii mi-a spus că mai aveau păstrată ultima fiolă cu proba ta de spermă congelată de acum patru ani.”
Inima lui Andrei începu să bată nebunește. Liniștea din sufragerie deveni grea, aproape imposibil de suportat.