Nu m-am gândit niciodată că voi putea să mă îndrăgostesc din nou atât de profund, ca în tinerețe.
Prietenele mele râdeau, dar eu străluceam de fericire.
El se numea Alexandru și era puțin mai mare decât mine.
Ne-am cunoscut la un concert de muzică clasică — în timpul pauzei am început să vorbim întâmplător și am descoperit că aveam interese comune.
În acea seară ploua ușor, aerul mirosea a prospețime și asfalt încălzit de soare, și brusc m-am simțit din nou tânără și deschisă către lume.
Alexandru era politicos, atent și avea un simț al umorului remarcabil – râdeam de aceleași povești vechi.
Alături de el, am redescoperit bucuria de a trăi.
Dar luna iunie, care mi-a adus atâta fericire, a fost curând umbrită de o realitate îngrijorătoare, despre care încă nu știam.
Am început să ne vedem mai des – mergeam împreună la cinema, vorbeam despre cărți și despre anii de singurătate cu care mă obișnuisem deja.
Odată, m-a invitat la casa lui de lângă lac – un loc absolut idilic.
Aerul era plin de aroma pinilor, iar soarele apus strălucea auriu pe suprafața apei.
Într-o seară, când am rămas să dorm la el, Alexandru a plecat în oraș „să rezolve niște treburi”.
În timp ce era plecat, i-a sunat telefonul.
Pe ecran a apărut numele Maria.
Nu am vrut să fiu nepoliticoasă și nu am răspuns, dar în interiorul meu a apărut o neliniște — cine era această femeie?
Când s-a întors, mi-a spus că Maria era sora lui și că avea probleme de sănătate.
Tonul lui era sincer și m-am liniștit.
Dar în zilele următoare, el dispărea din ce în ce mai des, iar Maria îl suna regulat.
Nu puteam scăpa de sentimentul că îmi ascunde ceva.
Eram atât de apropiați, dar între noi părea să existe o tensiune secretă.
Într-o noapte m-am trezit și am realizat că nu era lângă mine.
Prin pereții subțiri ai casei i-am auzit vocea înăbușită la telefon:
— Maria, mai așteaptă… Nu, ea încă nu știe… Da, înțeleg… Dar mai am nevoie de puțin timp…
Mâinile mi-au tremurat: „Ea încă nu știe” — era clar că era vorba despre mine.
M-am întins din nou și m-am prefăcut că dorm când s-a întors în cameră.
Dar în capul meu se învârteau sute de întrebări.
Ce secret ascunde?
De ce are nevoie de mai mult timp?
Dimineața i-am spus că vreau să mă plimb, sub pretextul că vreau să cumpăr fructe proaspete de la piață.
De fapt, am găsit un loc liniștit în grădină și am sunat-o pe prietena mea:
— Elena, nu știu ce să fac. Mi se pare că între Alexandru și sora lui se întâmplă ceva grav.
Poate au datorii sau… Nici nu vreau să mă gândesc la ce e mai rău.
Abia începusem să am încredere în el.
Elena a suspinat greu la celălalt capăt al firului:
— Trebuie să vorbești cu el, altfel te vei chinui singură cu suspiciuni.
În seara aceea, nu m-am mai putut abține.
Când Alexandru s-a întors după o altă călătorie, l-am întrebat cu voce tremurândă:
— Alexandru, am auzit întâmplător conversația ta cu Maria. Ai spus că eu încă nu știu nimic. Te rog, explică-mi ce se întâmplă.
— Alexandru, am auzit întâmplător conversația ta cu Maria. Ai spus că eu încă nu știu nimic. Te rog, explică-mi despre ce este vorba.
Fața lui a pălit și a coborât privirea:
— Îmi pare rău… Voiam să-ți spun. Da, Maria este sora mea, dar are probleme financiare grave — datorii uriașe și riscă să-și piardă casa.
Mi-a cerut ajutorul și eu… am cheltuit aproape toate economiile mele.
Mi-era teamă că, dacă vei afla despre situația mea, vei crede că sunt instabil financiar și că nu sunt potrivit pentru o relație serioasă.
Voiam doar să rezolv totul înainte să-ți spun, să mă înțeleg cu banca…
— Dar de ce ai spus că încă nu știu?
— Pentru că mi-era teamă că vei pleca dacă vei afla… Abia începusem ceva frumos. Nu voiam să te împovărez cu problemele mele.
Am simțit o durere în inimă, dar în același timp și o ușurare.
Nu era vorba de o altă femeie, de o viață dublă, de o trădare interesată — ci doar de teama de a mă pierde și de dorința de a-și ajuta sora.
Lacrimile mi-au umplut ochii.
Am respirat adânc, mi-am amintit de toți anii de singurătate care mă apăsau și am înțeles brusc că nu vreau să pierd din nou o persoană dragă din cauza unei neînțelegeri.
L-am luat pe Alexandru de mână:
— Am 62 de ani și vreau să fiu fericită. Dacă avem probleme, le vom rezolva împreună.
Alexandra a suspinat greu și m-a strâns puternic în brațe.
În lumina lunii, am văzut lacrimi de ușurare în ochii lui.
În jur încă cântau greierii, iar aerul cald al nopții aducea parfumul rășinii de pin, umplând liniștea cu șoaptele delicate ale naturii.
A doua zi dimineață, am sunat-o pe Maria și i-am oferit ajutorul meu în negocierile cu banca — întotdeauna mi-a plăcut să mă ocup de organizare și aveam contacte utile.
În timpul conversației noastre, am simțit că am găsit familia la care visam de mult — nu doar bărbatul pe care îl iubesc, ci și rude apropiate pe care sunt gata să le sprijin.
Privind înapoi la toate îndoielile și temerile noastre, am înțeles cât de important este să nu fugim de probleme, ci să le înfruntăm împreună — mână în mână cu persoana iubită.
Da, 62 de ani — poate că nu este cea mai romantică vârstă pentru o nouă iubire, dar se pare că viața poate oferi totuși un cadou minunat — dacă îl acceptăm cu inima deschisă.
Dacă ți-a plăcut această poveste, nu uita să o împărtășești cu prietenii tăi!
Împreună putem transmite mai departe emoții și inspirație.
