Numele meu este Matthew și, în cea mai mare parte a copilăriei, am considerat că familia mea era perfectă. Era simplă, dar caldă. Părinții mei, Chloe și Richard, păreau de nedespărțit – cel puțin așa mi se părea mie, în lumea mea inocentă. Tatăl meu avea un atelier mecanic într-un sat liniștit din Toscana, iar mama stătea acasă să aibă grijă de mine. Fiind singurul lor copil, eram lumea lor și credeam că nimic nu va putea despărți mica noastră familie.
Dar într-o zi, totul s-a schimbat, ca un fulger care a despicat cerul senin. Tatăl meu a fost concediat brusc de la serviciu și, deși atunci nu înțelegeam detaliile, simțeam tensiunea care plutea în aer. Râsul lui s-a stins și în casa noastră s-a instalat o liniște apăsătoare. Deși și-a găsit un alt loc de muncă, era clar că stresul îl copleșea. Banii nu mai erau suficienți, iar nopțile erau pline de țipete și zgomotul farfuriilor sparte. Mă ascundeam sub pătură, tremurând și dorindu-mi liniște.
Apoi a urmat ultima lovitură. Tatăl meu a aflat că mama se întâlnea în secret cu un alt bărbat. Casa noastră, odată plină de căldură, s-a transformat într-un câmp de luptă. Certurile erau nesfârșite și, în cele din urmă, tatăl meu a plecat, lăsându-ne în urmă. O imploram pe mama să mă lase să mă întâlnesc cu el, dar ea striga mereu: „El este de vină, Matthew! El ne-a părăsit!” Cuvintele ei mă răneau, dar nu mă scuteau de dorul de tatăl meu.
Într-o dimineață rece, mama a venit la mine cu un zâmbet strălucitor, pe care nu-l mai văzusem de mult timp. „Strânge-ți lucrurile, draga mea, plecăm la mare!”, mi-a spus ea. Inima mi-a săltat de emoție. La mare! Era ca un vis. Ea a strâns repede hainele într-o valiză veche, iar când am încercat să-mi iau trenulețele de jucărie, m-a oprit. „O să-ți cumpărăm altele noi acolo”, mi-a promis ea.
Am ajuns la stația de autobuz, plină de oameni. După ce a cumpărat biletele, mi-a spus că trebuie să facem o mică oprire. Ne-am urcat într-un autobuz vechi și scârțâitor, care zgâlțâia pe drum. Visam la plajă, imaginându-mi valurile și castelele pe care le voi construi. În cele din urmă, autobuzul s-a oprit în fața unei clădiri dărăpănate, cu pereții cojiți și ferestrele aburite.
„Așteaptă aici, Matthew”, mi-a spus ea, arătând spre banca din fața clădirii. „Mă duc să-ți cumpăr o înghețată. Nu te mișca de aici.”
Am dat din cap, m-am așezat pe banca rece și am așteptat să se întoarcă. Timpul părea să se scurgă încet, soarele începea să apună, iar vântul devenea din ce în ce mai rece. Treptat, frica a început să mă cuprindă. Am strigat-o, dar vocea mea se pierdea în întunericul care se lăsa. Am adormit singur, tremurând pe bancă.
Când m-am trezit, nu mai eram pe stradă. Eram întins într-un pat cald. Confuz, am deschis ochii și am descoperit că mă aflam într-o cameră necunoscută. Inima îmi bătea cu putere. „Mamă?”, am strigat, sperând că se întorsese.
Ușa s-a deschis și acolo stătea tatăl meu cu o femeie pe care nu o recunoșteam.
„Tată! Unde e mama? A plecat să cumpere înghețată și acum nu mai e!” am întrebat eu cu voce tremurândă.
Tatăl meu stătea lângă mine, cu fața plină de tristețe. M-a luat ușor de mână și mi-a spus cuvintele care m-au schimbat pentru totdeauna: „Matthew, mama ta te-a părăsit. A plecat. Și nu se va mai întoarce”.
Mi s-a părut că lumea s-a prăbușit sub picioarele mele. Mama m-a părăsit? Nu, mamele nu fac așa ceva. Am plâns, am țipat că nu e adevărat, că ea mi-a promis. Dar tata m-a strâns în brațe și mi-a repetat: „Nu se va întoarce, fiule”.
Au trecut ani, iar eu și tata ne-am mutat în Positano, un orășel de pe malul mării. În cele din urmă, s-a căsătorit cu o femeie bună pe nume Usula și, deși la început am ținut-o la distanță, am început să o accept. Apoi s-a născut fratele meu mai mic, Denny, și am înțeles pentru prima dată ce înseamnă o familie adevărată – caldă, liniștită, sigură.
De-a lungul anilor, tatăl meu mi-a povestit și mai multe. După ce mama m-a părăsit, l-a sunat a doua zi, i-a spus rece unde mă aflu și a închis telefonul. I s-au retras drepturile părintești și nu am mai auzit nimic despre ea.
Timpul a trecut. Am terminat universitatea, am obținut un loc de muncă excelent și am reușit să-mi cumpăr propriul apartament în Positano. Dar într-o seară furtunoasă, totul s-a schimbat din nou. Când mă întorceam acasă de la serviciu, am văzut o siluetă așezată pe o bancă lângă casa mea. Un fior mi-a parcurs șira spinării. Femeia a ridicat capul și a șoptit: „Matthew…”.
„Sunt mama ta”, a spus ea, cu vocea tremurândă.
Am înghețat. Arăta îmbătrânită, epuizată, străină.
„De ce tocmai acum? După atâția ani?”, am întrebat, simțind un amestec de furie și neîncredere.
I-am sunat pe tata și pe Usul, iar ei au venit repede. Prezența lor mi-a calmat nervii.
„Este alegerea ta, fiule… dacă crezi că merită un loc în viața ta”, mi-a spus tatăl meu cu blândețe.
M-am uitat la ea, la femeia care m-a părăsit cu atâția ani în urmă, și am simțit doar un gol. A sunat soneria, iar tatăl meu s-a dus să deschidă ușa. Ea a încercat să-l urmeze, dar m-am ridicat și i-am spus: „Tu nu ești mama mea. Mama mea este cea care m-a crescut, cea care a rămas când tu ai fugit. Nu am nevoie de scuzele tale. Pleacă. Și nu te mai întoarce”.
Ea a izbucnit în lacrimi, dar eu nu m-am mișcat din loc. Ea s-a întors și a dispărut în noapte.
M-am întors spre tata și Usule și, adunându-mi toate puterile, i-am îmbrățișat. „Vă iubesc. Vă mulțumesc… pentru tot”.
Ei erau familia mea. Casa mea. Adevărul meu.
Iar ea? Doar o fantomă din trecutul pe care l-am depășit.
Lecții învățate:
- Nu vă abandonați copiii. Ei nu au cerut să se nască; voi i-ați adus pe lume. Cel puțin, ei merită dragostea voastră.
- Familia nu se creează din nimic, ci din cei care rămân, care iubesc și care decid să fie alături în momentele bune și în momentele rele.
Eu, Matthew, știu asta mai bine decât oricine altcineva.
