Când eram mică, am știut mereu că sunt adoptată.
Părinții mei nu au încercat niciodată să-mi ascundă acest lucru.
Mi-au spus că sunt aleasă, că au așteptat mulți ani un copil și că m-au iubit din prima clipă în care m-au văzut.
Am avut o copilărie fericită. O casă caldă și plină de iubire.
Dar, cu câteva săptămâni înainte de a împlini 18 ani, au început să se întâmple lucruri ciudate.
Totul a început cu e-mailurile.
Primul a venit de la o adresă necunoscută:
La mulți ani, Emma. M-am gândit la tine. Mi-ar plăcea să vorbim.
Fără nume. Fără explicații.
L-am ignorat.
Apoi a venit o cerere de prietenie pe Facebook de la un profil fără fotografie. Numele: Sarah V.
A rămas în căsuța mea poștală fără răspuns.
Și apoi, în dimineața zilei în care am împlinit 18 ani, s-a auzit o bătaie în ușă.
Când am deschis-o, am înțeles că totul urma să se schimbe.
Ea stătea acolo. O femeie cu buclele blonde încâlcite și cearcăne sub ochii obosiți.
M-a privit ca și cum ar fi văzut o fantomă. Respira greu, de parcă ar fi ținut respirația ani de zile.
„Sunt mama ta”.
„Mama ta adevărată”, a adăugat ea, apropiindu-se.
„Știu că este un șoc”, a spus ea, cu vocea tremurândă. „Dar, te rog, Emma. Te rog, ascultă-mă”.
Trebuia să închid ușa.
Trebuia să-mi sun părinții.
Dar nu am făcut-o.
Nu puteam să mă mișc.
„Părinții tăi adoptivi te-au mințit”, a spus ea, ștergându-și sudoarea de pe frunte.
„M-au înșelat, Emma. Te-au furat de lângă mine!”
M-a apucat de mâini, mâinile ei tremurând.
Avea lacrimi în ochi când a scos din rucsac un dosar și mi-a pus în mâini o grămadă de hârtii.
Actele de naștere. Actele mele.
În partea de jos era o semnătură.
Numele ei.
„N-am vrut niciodată să renunț la tine, Emmi”, a șoptit ea. „Așa-ți spuneam când erai încă în burtica mea. Eram tânără și speriată. M-au convins că nu sunt destul de bună. Că o să-ți fie mai bine fără mine. M-au manipulat… și regret asta în fiecare zi.”
„Doar dă-mi o șansă. Vino cu mine. Lasă-mă să-ți arăt viața pe care ar fi trebuit să o ai”.
Ar fi trebuit să spun „nu”.
Ar fi trebuit să trântesc ușa.
Nu-i așa?
Dar nu am făcut asta.
I-am spus lui Sara că ne vom întâlni la cea mai apropiată cafenea.
În seara aceea stăteam în sufrageria noastră.
În fața mea stăteau părinții mei, zâmbind, încă veseli — fără să bănuiască nimic despre furtuna pe care urma să o dezlănțui.
— „Azi a venit o femeie la noi acasă”.
— „A spus… că este mama mea biologică”.
„Mi-a spus că ați mințit. Că ați păcălit-o să renunțe la mine”.
Mama mea a inspirat brusc. Sunetul acela – umed, dureros – mi-a strâns stomacul.
„Emma”, a spus ea blând. „Nu e adevărat”.
„I-am spus că voi sta cu ea o săptămână”.
„Emma, te rog, draga mea”, a implorat mama. „Ascultă-ne. Nu pleca”.
Tatăl meu, calm, dar ferm, a adăugat:
„Du-te, Emma. Dar ține minte – te-a părăsit deja o dată. Gândește-te bine înainte să ieși pe ușă”.
Casa Sarei nu era o casă.
Era o vilă.
Mare. Rece. Înfiorătoare. Cine ar fi crezut?
Mi-am ținut cuvântul – o săptămână. Doar ca să văd.
A doua zi, lângă vilă, m-a oprit o femeie.
„Sunt Evelyn”, a spus ea. „Locuiesc în vecinătate”.
„Nu ți-a spus, nu-i așa?”
„Că nimeni nu a înșelat-o. Că te-a dat de bunăvoie.”
„Emma, se distra tot timpul. Cheltuia fiecare cent pe care îl avea. Când a rămas însărcinată, te-a văzut ca pe o povară. Viața ei era prea „complicată”.
„Nu te-a căutat niciodată. Niciodată. Până acum.”
„Tatăl ei a murit luna trecută”, a adăugat Evelyn cu o privire serioasă.
„Și ți-a lăsat totul ție. Ai deja optsprezece ani. Conform legii, totul este al tău.”
Nu era vorba de dragoste.
Era vorba de bani.
Când m-am întors acasă, părinții mă așteptau la ușă.
Nu am spus niciun cuvânt.
M-am aruncat pur și simplu în brațele mamei.
„Bine ai venit, scumpo”, a spus tata cu blândețe.
Și în acel moment am înțeles:
am deja tot ce-mi trebuie.
O familie adevărată.
