Când scot nervos cheesecake-ul din cuptor, aerul se umple de aroma de vanilie și scorțișoară. Deși știu rețeta pe de rost, mâinile îmi tremură ușor când o verific încă o dată. Îmi spun că de data asta trebuie să iasă perfect.
„Oaspeții așteaptă desertul, Andrei!” — ca de obicei, vocea lui se aude din sufragerie, nerăbdătoare și protectoare.
Decorez cheesecake-ul cu zmeură proaspătă, tăindu-l cu grijă. Fiecare mișcare este gândită, iar cuvintele de la ultima cină în familie încă îmi răsună în cap, făcându-mă să fiu nervos: „Ca întotdeauna, mâini neîndemânatice. Nici măcar un tort nu poți tăia normal.”
Părinții lui, sora lui și soțul acesteia mă întâmpină cu zâmbete politicoase, de îndată ce intru în sufragerie. Doar mama lui își exprimă dezaprobarea cu privirea obișnuită.
„Uitați-vă, iat-o pe mica noastră bucătăreasă!”, declară Andrei cu un zâmbet mai ascuțit decât orice insultă. „Sper că de data asta nu ne va dezamăgi cu o altă catastrofă.”
Pun farfuriile pe masă fără să scot un cuvânt, evitând privirile lor. Andrei este primul care gustă tortul. Îmi țin respirația, iar momentul pare să dureze o eternitate.
Cu o grimasă dramatică, el începe: „Hm. Asta? Asta numești tu cheesecake? E uscat și fără consistență! Ți-am spus de o sută de ori: nu depăși 160 de grade. Nici măcar pentru tine nu e atât de greu.”
Încep să-mi cer scuze, dar el mă întrerupe.
„Sincer, cât de greu e să urmezi o rețetă? Uneori mi se pare că ar fi mai bine să mă căsătoresc cu cineva care știe să gătească.”
Se aude un râs stânjenit, înăbușit, dar totuși se aude. Stau nemișcată, iar rușinea îmi înroșește obrajii și îmi strânge mâinile pe tavă.
În seara aceasta stau în fața oglinzii din dormitorul nostru, când în casă se face liniște. Nu recunosc femeia care se uită la mine. Ochii ei sunt morți, umerii încovoiați, iar fața palidă. Unde a dispărut fata fericită și inteligentă care visa odată la fericire și iubire?
Vocea lui Andrei, plină de aroganță și dispreț, se aude din sufragerie:
„Nu e incredibil? Iar a stricat cheesecake-ul. Nu știu cum să mă descurc cu ea.”
Ceva se rupe în interiorul meu. Fără cuvinte, dar inevitabil.
Aproape că nu am dormit în noaptea asta. Gândurile mele sunt clare pentru prima dată în zece ani. O decizie simplă, dar înfricoșătoare, începe să se contureze într-un plan.
A doua zi dimineață, Andrei se trezește legat de pat. Vocea lui este aspră și nedumerită.
„Ai înnebunit, Masha? Dezleagă-mă!”
Pentru prima dată în ani de zile, simt liniștea stând deasupra lui.
„Zece ani sunt o perioadă lungă pentru a suporta cruzimea ta, Andrei”, îi spun, trecând cu degetul peste obrazul lui. „Dar este și o perioadă suficientă pentru a învăța noi abilități. De exemplu, cum să pregătești un cheesecake perfect.”
Tonul lui tremură de frică când încearcă să-mi dea ordine. „Nu e amuzant. Dă-mi drumul!”
„Oh, vorbesc serios. Îți place să faci asta, nu-i așa? Să râzi de mine, să mă umilești, să mă faci să mă simt neînsemnată”, îi spun, pășind cu încredere prin cameră.
Îi descriu toate momentele în care m-a distrus, inclusiv nunta noastră, cinele în familie și chiar și după avorturile mele spontane. Când vorbesc, fața lui pălește. Acum ascultă cu atenție.
„Andrei, ai distrus fiecare parte din mine care a fost cândva vie. Dar acum nu mai este așa.”
El intră în panică când încep să mă pregătesc. „Nu poți pleca! Ce vor crede oamenii? Dar eu?”
Cu valiza în mână, mă întorc spre el. „Acum asta e problema ta. Las-o pe mama ta să te învețe să faci cheesecake.”
Înainte de a pleca, îi scriu surorii lui: „Treci pe la noi peste câteva ore. Cheia e sub covoraș.”
Țipetele și amenințările lui se opresc când închid ușa. Mă uit în oglinda din hol – ochi strălucitori, zâmbet hotărât. Mă simt liberă pentru prima dată în zece ani.
O săptămână mai târziu, savurez o ciocolată caldă într-o cafenea confortabilă de la marginea Barcelonei. La fel ca produsele de patiserie de pe tejghea, aroma libertății este dulce. Telefonul meu vibrează constant din cauza mesajelor de la vecini, prieteni comuni și chiar familia lui Andrei. Ignor totul.
Un singur mesaj îmi atrage atenția:
„Am dori să discutăm despre publicarea poveștii dumneavoastră, deoarece ne interesează.”
Mă uit la „Povestea căsătoriei”, schița în care am pus toată energia mea, și zâmbesc. Este o poveste sinceră, terapeutică și deschisă, care sper să inspire alte femei să-și recâștige viața.
Peste câteva luni, îmi deschid propria brutărie. Am moștenit afacerea de la Jose, un brutar bun la suflet, care m-a învățat tot ce știu. Acum, în fiecare dimineață, pregătesc cheesecake-uri, croissante și tarte; toate sunt perfecte, dar numai pentru cei care le apreciază.
Pe masa de lângă fereastră se află o revistă rusă cu o fotografie a lui Andrei și a noii sale iubite. „Povestea răscumpărării: omul de afaceri își recunoaște greșelile.” Râd și o arunc la gunoi.
Telefonul meu sună. O femeie de la centrul de asistență este la capătul firului.
„Maria, atât de multe femei au fost inspirate de cartea ta. Ai putea să ții un discurs la una dintre întâlnirile noastre?”
„Desigur”, răspund zâmbind.
În seara aceasta stau pe balcon și privesc soarele apunând în ocean. Viitorul este luminos, iar aerul este cald. Ani de zile am crezut că a obține aprobarea lui Andrei și a face pe plac altora sunt principalele obiective ale vieții mele. Acum știu mai bine.
Niciun desert pe care l-am preparat vreodată nu a fost atât de dulce ca libertatea. Și cel mai bun moment? Nu voi uita niciodată această rețetă.
