— Ea este Sofia, fata cea mai dragă din viața mea.
Tatăl meu mi-a spus asta fără să-mi dea drumul la mână.
Cei patru bărbați așezați de cealaltă parte a mesei au amuțit imediat. Doi dintre ei m-au privit cu uimire, al treilea și-a plecat grăbit ochii, iar bărbatul cu părul cărunt și-a așezat încet paharul pe masă.
— Așadar, încă nu știe nimic? a întrebat el în șoaptă.
Degetele tatălui meu s-au strâns și mai tare în jurul palmei mele.
— Toma, nu acum.
Atunci am înțeles că acea cină fusese pregătită pentru un motiv anume.
Cu o zi înainte, tata mă sunase și îmi ceruse să-mi păstrez liberă seara de sâmbătă. Nu obișnuia să-mi facă astfel de invitații. Rareori mă ducea la restaurante scumpe și nu mă prezentase niciodată prietenilor lui vechi. Chiar și de ziua mea se limita, de obicei, la o urare scurtă și un plic cu bani.
Avusese mereu grijă să nu-mi lipsească nimic, însă între noi tandrețea fusese aproape absentă. Nu mă îmbrățișa. Nu-mi spunea că mă iubește. Și vorbea foarte rar despre mama mea. Știam doar că murise la câteva luni după ce venisem eu pe lume.
Când eram mică și îl întrebam cu cine semăn, răspundea de fiecare dată:
— Ai ochii mamei tale.
Apoi tăcea și pleca în altă cameră.
În acea seară, însă, părea că stăteam lângă un om pe care nu-l mai cunoscusem niciodată. Tata rezervase o masă separată într-un restaurant elegant și scosese din dulap un costum negru pe care nu-l mai purtase de ani întregi. În mijlocul mesei se afla un plic maro, gros. Pe el erau scrise cu grijă numele și prenumele meu.
— Ce este acolo? am întrebat.
— Îl vei deschide după ce terminăm de mâncat.
— De ce nu pot să-l deschid acum?
— Pentru că, după ce vei vedea ce se află înăuntru, s-ar putea să nu mai vrei să rămâi până la sfârșitul cinei.
Vorbele lui m-au făcut să simt un fior rece pe șira spinării.
La început m-am gândit că era grav bolnav și că în plic se aflau acte legate de moștenire. Apoi am observat cum prietenii lui evitau să mă privească. Chelnerii ne-au adus mâncarea, dar eu abia am reușit să beau câteva înghițituri de apă.
Bărbații au început să-și amintească întâmplări din tinerețe. Din când în când apărea în discuție numele mamei mele, Ana, iar de fiecare dată tata devenea vizibil încordat.
— Semeni uluitor de mult cu ea, a spus deodată Toma.
— Ați cunoscut-o bine pe mama?
El își întredeschisese deja buzele ca să-mi răspundă, însă tata l-a oprit imediat:
— Nu ne-am adunat aici ca să vorbim despre Ana.
— Atunci pentru ce? n-am mai rezistat eu. Ce anume îmi ascundeți?
Din nou, liniștea s-a așternut peste masă.
Câteva minute mai târziu, telefonul tatălui meu a sunat. Și-a cerut scuze și a ieșit pe balcon. De îndată ce ușa s-a închis în urma lui, Toma s-a aplecat spre mine.
— Ascultă-mă cu mare atenție. Orice vei afla în seara asta, nu-l judeca imediat. Mai întâi trebuie să cunoști întreaga poveste.
— De ce îmi spuneți asta? Ce a făcut?
Toma a privit prin geam către tatăl meu.
— Acum douăzeci și doi de ani, ne-a obligat pe toți să jurăm că nu vei afla niciodată ce s-a întâmplat în noaptea aceea.
— Despre ce noapte vorbiți?
— Despre noaptea în care mama ta ți te-a pus în brațe și i-a spus că nu se va mai întoarce niciodată.
Mi s-a tăiat respirația.
— Ce vreți să spuneți? Tata mi-a spus toată viața că mama a murit.
Chipul lui Toma s-a schimbat brusc. Abia atunci și-a dat seama că dezvăluise mult mai mult decât intenționase.
În aceeași clipă, tatăl meu s-a întors la masă.
M-am ridicat brusc.
— Mama mi te-a lăsat și a plecat? În tot acest timp putea să fie în viață?
Tata nu a răspuns.
Tăcerea lui a fost mai înspăimântătoare decât orice explicație.
Mi-am întins mâna după geantă.
— M-ai mințit toată viața.
— Sofia, te rog, așază-te.
— Am crescut crezând că mama mea nu mai trăiește! Iar acum aflu că poate pur și simplu a dispărut și a stat undeva departe în toți acești ani.
— Deschide plicul.
— Nu am nevoie de banii tăi.
— Nu sunt bani acolo.
Tata a împins încet plicul spre mine.
Îmi tremurau mâinile când am rupt marginea hârtiei.
Înăuntru se aflau câteva documente îngălbenite, o brățară veche de spital pentru nou-născuți și o scrisoare împăturită în două, scrisă de o femeie.
Dar, imediat ce am citit primul rând al unuia dintre acte, picioarele mi s-au înmuiat și a trebuit să mă așez din nou.
„Tatăl biologic al copilului: neidentificat.”
Puțin mai jos scria:
„Tutore legal: Dan Ionescu.”
Dan Ionescu era bărbatul pe care îl numisem tata toată viața.
— Ce înseamnă asta?
Tata s-a așezat în fața mea, dar multă vreme nu a avut curajul să mă privească.
— Nu sunt tatăl tău biologic.
Pentru câteva secunde, am avut impresia că toate sunetele restaurantului dispăruseră.
Apoi tata a început să vorbească.
O iubise pe mama mea încă din tinerețe. Ana alesese însă un alt bărbat. Acesta dispăruse imediat după ce aflase că ea era însărcinată și nu mai revenise niciodată în viața ei.
La scurt timp după nașterea mea, medicii descoperiseră că mama suferea de o boală gravă de inimă. Știa că timpul pe care îl mai avea era foarte scurt.