Glezna stângă mi se umflase atât de tare, încât pantoful abia mai încăpea pe picior. Fiecare pas îmi trimitea o durere ascuțită până în gambă, dar continuam să merg. Dacă m-aș fi oprit, ar fi trebuit să mă gândesc. Iar dacă începeam să mă gândesc, știam că aveam să plâng.
Matei avea unsprezece luni și devenea tot mai greu în brațele mele. Buclele lui moi mi se lipeau de obraz din cauza căldurii, iar degetele lui lipicioase îmi atingeau clavicula în timp ce fredona încetișor, ca și cum lumea lui era încă întreagă.
Sacoșa cu alimente îmi tăia palma. Cutia cu lapte îmi lovea genunchiul la fiecare pas nesigur. Mai aveam aproape un kilometru până la apartament, iar aerul cald al după-amiezii apăsa asupra mea ca o povară.
Tot ce îmi doream era să ajung acasă înainte ca Matei să înceapă să plângă.
O mașină încetini lângă mine.
Trupul mi se încordă instinctiv.
Apoi mi-am auzit numele.
— Mara?
M-am întors. Chipul tatălui meu mă privea prin parbriz, iar ochii lui erau larg deschiși de uimire.
— Tată, am spus, iar glasul meu a ieșit mai slab decât intenționasem.
A oprit imediat și a aprins luminile de avarie înainte ca motorul să se stingă. A coborât grăbit, încă îmbrăcat în cămașa de lucru pe care era cusută sigla firmei. Brațele îi erau arse de soare, iar înfățișarea lui amintea de omul care era mereu în mijlocul unei reparații.
Privirea i-a coborât direct spre glezna mea.
Apoi spre Matei.
După aceea, spre sacoșa cu cumpărături.
Dovezi suficiente.
— De ce mergi pe jos? m-a întrebat. Unde este mașina?
Mi s-a strâns stomacul.
Îmi pregătisem explicații pentru colegi, vecini și străini. Pentru tatăl meu însă, nu.
Am încercat să minimalizez totul, ca și cum nu era mare lucru.
Dar era.
Totul era.
Am înghițit cu greu.
— Mama lui Andrei a luat-o, am șoptit, mutându-l pe Matei mai sus pe șold. A spus că ar trebui să fiu recunoscătoare că ne lasă să locuim acolo.
Pentru câteva clipe, tata nu s-a mișcat.
Se uita la mine de parcă tocmai auzise ceva ce nu voia să creadă.
Apoi maxilarul i s-a încleștat.
— Cine este „mama lui”?
— Mama lui Andrei, am răspuns. Rodica.
Numele a rămas suspendat între noi.
Nările tatălui meu s-au dilatat ușor. Privea în josul străzii, spre casele dintre care una devenise, de multă vreme, locul în care mă simțeam musafir.
— Mașina despre care vorbești este cea pe care o plătești tu?
Am coborât ochii.
— Este trecută pe numele lui Andrei, am recunoscut. Mi-a spus că, din moment ce locuiesc sub acoperișul mamei lui, ea hotărăște cine are voie să o folosească.
Tata a clipit o dată, lent.
— Locuiești sub acoperișul lor?
Căldura mi s-a ridicat pe gât.
— După ce Andrei și-a pierdut serviciul, n-am mai putut păstra apartamentul. Părinții lui au spus că ne putem muta la ei până ne punem din nou pe picioare.
— Iar în schimb, a continuat tata, cu o voce tăioasă, îți iau singurul mijloc de transport.
Nu am răspuns.
Matei s-a lăsat somnoros spre pieptul meu, iar durerea din gleznă pulsa tot mai puternic.
Tata mi-a luat cu blândețe sacoșa din mână și a deschis portiera din dreapta.
— Urcă.
— Tată…
Panica îmi urca deja în piept. Mă gândeam la ce avea să spună Andrei. La reacția Rodicăi. La felul în care reușiseră mereu să mă convingă că orice problemă era, într-un fel, vina mea.
Tata m-a oprit fără să ridice glasul.
— Mara, urcă în mașină. În seara asta rezolvăm lucrurile.
Ceva din tonul lui, calm și sigur, mi-a strâns gâtul.
Tot am ezitat.
Când trăiești prea mult timp cu frica, ea ajunge să ți se pară firească.
Tata s-a apropiat și și-a coborât vocea, astfel încât să-l aud doar eu.
— Fiica mea șchiopătează pe stradă cu nepotul meu în brațe pentru că cineva vrea să te facă să te simți captivă.
M-au usturat ochii.
— Nu vreau un scandal.
Expresia lui nu s-a îmblânzit, dar vocea i s-a încălzit puțin.
— Atunci nu trebuiau să înceapă unul.
M-a ajutat să mă așez, ținându-l pe Matei pentru câteva secunde, ca să nu-mi răsucesc și mai tare glezna. Băiatul l-a privit și i-a zâmbit.
Tata l-a prins în scaunul de pe bancheta din spate cu atenția unui om care hotărâse deja că următoarea oră era mai importantă decât sentimentele oricui.
Apoi s-a așezat la volan, asemenea cuiva care se pregătea să intre direct într-o furtună.
Inima îmi bătea nebunește în timp ce priveam înainte.
Știam exact unde mergeam.
Și știam că Rodica avea să mă numească nerecunoscătoare.
Totuși, pentru prima dată după luni întregi, nu mă mai simțeam singură.
Drumul până la casa părinților lui Andrei a fost scurt, dar mie mi s-a părut nesfârșit.
Tata nu a pornit radioul. Nu a spus nimic. Conducea cu aceeași liniște încordată pe care mi-o aminteam din copilărie — liniștea lui de atunci când se strica ceva în timpul unei furtuni și toți ceilalți alergau, în timp ce el rămânea singurul om care știa ce are de făcut.
Dincolo de geam, viața mergea mai departe ca de obicei. Magazinele se închideau pentru seară. Oamenii se întorceau acasă. Străzile se umpleau de luminile blânde ale serii.
Ca și cum lumea mea nu se răsturnase.