Nu știu câți oameni mă vor condamna după ce vor citi povestea aceasta.
Probabil foarte mulți.
Și, cel mai probabil, vor avea toate motivele să o facă.
Nu scriu pentru a mă disculpa. Uneori, un om trebuie să rostească fără ocolișuri lucrul de care îi este cel mai rușine, ca să poată înțelege, în sfârșit, cine a fost cândva.
Mă numesc Radu.
Aveam douăzeci și cinci de ani când am cunoscut-o pe Elisabeta. Nu aveam o locuință a mea, un serviciu stabil și nici măcar acea fărâmă de demnitate care poate că m-ar fi oprit, încă de atunci, să fac anumite lucruri.
Recuperatorii mă sunau aproape zilnic. Noaptea dormeam în mașina veche, lăsată într-o parcare de lângă un supermarket, și încercam să mă conving că treceam doar printr-o perioadă proastă, una care avea să se încheie curând.
Adevărul era însă cu totul altul.
Eram distrus.
Elisabeta avea șaptezeci și doi de ani. Rămăsese văduvă cu mult timp în urmă și trăia singură într-o casă mică, îngrijită, aflată într-un cartier liniștit. Toți cei care o cunoșteau spuneau despre ea că avea un suflet neobișnuit de bun.
Am înțeles și eu asta foarte repede.
Tocmai de aceea am hotărât să mă folosesc de bunătatea ei.
Da, nu m-am căsătorit cu Elisabeta pentru că o iubeam.
Am făcut-o fiindcă ea avea o casă, iar eu nu aveam nimic.
La ea era o bucătărie caldă și primitoare.
Eu aveam doar scaunul rece al mașinii.
Ea ducea o viață liniștită și așezată.
Eu aveam buzunarele goale și gânduri de care astăzi îmi este rușine să-mi amintesc.
Pe atunci îmi repetam mereu:
„Este doar o cale de a ieși din necaz. Voi sta cu ea câțiva ani, voi juca rolul unui soț bun, iar într-o zi casa va fi a mea, banii vor ajunge la mine și voi putea începe totul de la capăt.”
Chiar și acum, când scriu aceste rânduri, îmi tremură mâinile. Abia înțeleg cât de jos ajunsesem.
Elisabeta nu mi-a cerut niciodată să mă prefac că o iubesc.
Nu mi-a spus să o țin de mână când mergeam pe stradă.
Nici măcar o dată nu m-a întrebat:
— Mă iubești cu adevărat?
Uneori aveam impresia că știa răspunsul din prima clipă.
Și totuși, în fiecare seară, Elisabeta îmi pregătea cina.
Eu intram pe ușă obosit, cu aceeași expresie rece pe chip, iar ea mă întâmpina zâmbind, de parcă întoarcerea mea ar fi fost cel mai frumos moment al zilei ei.
— Radu, spală-te mai întâi pe mâini. Masa este gata, îmi spunea ea cu blândețe.
Mă așezam, mâncam și, de multe ori, nici măcar nu rosteam un simplu „mulțumesc”.
Într-o zi a observat că ghetele mele erau aproape distruse.
A doua seară, lângă ușă mă aștepta o pereche nouă.
— Aveai nevoie de altele de multă vreme, mi-a spus ea.
— Da. De unele ca lumea, am răspuns eu.
Asta a fost tot.
Nu am îmbrățișat-o.
Nu i-am mulțumit așa cum ar fi meritat.
Nici măcar pentru o clipă nu m-am oprit să mă gândesc că femeia de care intenționam să profit continua să aibă grijă de mine.
În iarna aceea mi-a cumpărat un palton nou.
— Să nu mai ieși afară în geaca aceea subțire, mi-a spus Elisabeta. O să răcești.
Iar eu mă gândeam, în adâncul meu, la un singur lucru:
„Nu am nevoie de paltonul tău, Elisabeta. Eu am nevoie de casa ta.”
Așa eram atunci.
Când vedeam pe masă medicamentele ei, abia dacă îmi păsa cât de mult suferea.
Mintea mea era ocupată doar cu viitorul meu.
De fiecare dată când Elisabeta se întorcea de la medic, o întrebam:
— Totul este în regulă?
Dar, în spatele acelei întrebări, se ascundea un alt gând.
Voiam să știu cât mai aveam de așteptat.
Știu cât de respingător sună totul.
Dar mai cumplit este să privești în urmă după ani și să înțelegi că monstrul din poveste nu era un străin.
Monstrul eram chiar tu.
Apoi, într-o dimineață, Elisabeta s-a prăbușit brusc în bucătărie.
Cana de cafea i-a alunecat dintre degete, s-a izbit de gresie și s-a făcut țăndări.
Pentru prima dată de când o știam, mi-a fost cu adevărat teamă.
Nu pentru casă.
Nu pentru banii ei.
Nu pentru testament.
Pentru câteva clipe, Elisabeta nu a mai fost pentru mine o oportunitate de a-mi schimba viața.
Am văzut-o, în sfârșit, ca pe un om.
O femeie care avusese grijă de mine ani la rând, în tăcere, fără să ceară nimic în schimb.
A stat trei zile în spital.
În cea de-a treia zi, medicul a ieșit din salon, s-a apropiat de mine și a rostit exact cuvintele pe care, în trecut, mi le imaginasem de atâtea ori.
Dar, când le-am auzit cu adevărat, în mine s-a deschis un gol uriaș.
Elisabeta murise.
La înmormântare, rudele și cunoscuții ei mă priveau de parcă ar fi putut citi toate gândurile murdare care îmi trecuseră vreodată prin minte.
— A stat lângă ea numai pentru bani, a șoptit cineva.
— Elisabeta știa foarte bine asta, i-a răspuns altcineva. Și, cu toate acestea, s-a purtat frumos cu el până în ultima clipă.
M-am prefăcut că nu aud.
În realitate, am auzit fiecare cuvânt.
Și știam că le meritam pe toate.
După înmormântare, avocatul Elisabetei mi-a cerut să merg la biroul lui.
M-am așezat în fața biroului și am încercat să par liniștit.
Înăuntrul meu însă făceam deja calcule despre ceea ce urma să primesc.
Casa.
Banii.
O viață liniștită, fără datorii.
„În sfârșit”, îmi spuneam, „voi ieși din groapa în care singur m-am aruncat”.
Avocatul a desfăcut testamentul.