Mă numesc Silvia, iar după cincizeci de ani de căsnicie, soțul meu, Valeriu, a ieșit din casa noastră cu două valize de piele și un singur card bancar.
L-a așezat pe masa din bucătărie, lângă ceașca mea albastră, ciobită pe margine, apoi mi-a spus:
— Sunt zece mii de lei pe el. Pentru urgențe.
Am privit cardul, apoi valizele de lângă ușă și, în cele din urmă, mașina roșie care aștepta în fața casei.
La volan era Mirela, femeia din clubul lui de lectură, cea pentru care, în ultima vreme, fiecare joi seară devenise brusc „foarte importantă”.
— Cincizeci de ani, am murmurat. Și primesc doar bani pentru situații de urgență?
Chipul lui Valeriu s-a înăsprit.
— Nu face lucrurile mai urâte decât sunt, Silvia.
— Nu eu le-am făcut așa, i-am răspuns. Tu ai făcut-o deja.
A spus că nu voia să ajung să mă lupt cu lipsurile. Aproape că am râs. Ar fi trebuit să se gândească la asta înainte să mă înlocuiască cu o altă femeie.
Când s-a întors să plece, și-a pipăit buzunarele, căutând ceva.
— Pastilele tale pentru tensiune sunt pe blat, i-am spus.
Pentru o clipă, rușinea i-a trecut peste față. Apoi a luat flaconul și a ieșit.
Am așteptat până când mașina Mirelei a dispărut după colț. Abia atunci am ridicat cardul și l-am pus într-o cutie veche de biscuiți, ascunsă deasupra aragazului. Mi-am jurat că nu aveam să-l folosesc niciodată. Mai bine aș fi întins fiecare leu cât de mult puteam decât să cheltuiesc banii lăsați de Valeriu din vinovăție.
Timp de cinci ani mi-am respectat promisiunea.
Am învățat să trăiesc cu grijă. Reparam singură lucrurile mărunte din casă, urmărind tutoriale pe internet. Împărțeam cumpărăturile astfel încât să-mi ajungă mai mult decât ar fi trebuit. La biserică, atunci când oamenii mă întrebau dacă reușeam să mă obișnuiesc cu noua mea viață, zâmbeam și spuneam că da.
„Mă obișnuiesc” era un cuvânt politicos pentru faptul că rămăsesem în urmă.
Copiii mei mă sunau des. Adriana auzea mereu prea multe în glasul meu. Ionuț se oferea să vină să repare lucruri care nici măcar nu erau stricate. Cristina mă suna în fiecare miercuri și mă întreba dacă mâncasem.
Mă iubeau, iar eu îi iubeam. Totuși, mă ascundeam de grija lor, pentru că nu voiam să devin o povară.
Apoi, la unul dintre controale, doctorul Popescu a încetat să mai zâmbească.
— Spune-mi direct, am cerut.
S-a așezat și a deschis dosarul cu investigațiile mele.
— Valva inimii s-a deteriorat. Trebuie să programăm operația cât mai curând.
— Cât de curând?
— În câteva săptămâni, Silvia. Nu peste câteva luni.
În parcarea policlinicii m-am urcat în mașină, dar nu am reușit să pornesc. O femeie de vârsta mea trecea pe lângă locul de parcare, sprijinindu-se de brațul soțului ei. Mi-am ferit privirea și am scos din geantă cardul lui Valeriu. Începusem să-l port cu mine de ceva vreme, deși încă nu mă atinsesem de bani.
— Încă nu, am șoptit.
Dar, în curând, nu mai aveam de ales.
Operația urma să coste mai mult decât puteam acoperi. Asigurarea ar fi plătit o parte, însă nu suficient. După intervenție aveau să vină facturile de spital, medicamentele și perioada de recuperare.
Într-o joi dimineață mi-am încălțat cei mai buni pantofi pe care îi purtam la biserică, am pus cardul în portofel și am luat autobuzul până la bancă. Mâinile îmi tremurau prea tare ca să conduc.
Casierița, o fată tânără, mi-a zâmbit cu blândețe.
— Aș vrea să retrag toată suma, i-am spus. Ar trebui să fie zece mii de lei. Am nevoie de bani pentru tratament.
A tastat câteva secunde, apoi mi-a cerut actul de identitate. Când s-a uitat din nou la monitor, zâmbetul i-a dispărut.
— Este vreo problemă? am întrebat. A fost închis contul?
— Nu, doamnă, a răspuns încet. Dar am nevoie să chem directorul agenției.
După câteva minute a apărut domnul Ionescu, ținând în mână un plic sigilat. Pe fața plicului se vedea scrisul de mână al lui Valeriu.
— Soțul dumneavoastră a lăsat niște instrucțiuni, mi-a explicat el. Trebuia să vi le înmânăm atunci când foloseați cardul pentru prima dată.
— Mi-a spus că sunt doar zece mii de lei pentru urgențe.
— Așa era planul, doamnă Silvia. La început.
Apoi mi-a arătat soldul contului.
241.083,65 LEI.
Mi s-au tăiat picioarele și m-am lăsat pe podea.
— Banii aceștia nu sunt ai mei.
— Ba da, sunt, a spus el. Timp de cinci ani, o parte din pensia lui Valeriu a fost depusă în fiecare lună în acest cont.
Abia am reușit să rostesc:
— De ce?
Domnul Ionescu a indicat lista tranzacțiilor.
Fiecare depunere avea aceeași mențiune:
Silvia are de primit.
Mi s-a strâns gâtul.
În plic se afla o scrisoare.
Valeriu scria că, dacă o citeam, însemna că, în sfârșit, folosisem cardul. Recunoștea că îmi spusese că pe el se aflau doar zece mii de lei fiindcă aceea era singura sumă pe care credea că aș accepta-o. O sumă suficient de mică încât să o poată numi „un gest de decență”, dar nu atât de mare încât să mă facă să simt că încă îi pasă de mine.
Scria că eu ne crescusem copiii, îi întinsesem salariul de la o lună la alta, pregătisem mesele de sărbătoare, ținusem minte toate aniversările și avusesem grijă de mama lui atunci când el nu fusese în stare să se descurce cu spitalele și doctorii.