Cătălin tocmai terminase de făcut remarci despre salariul ei și despre pantofii cumpărați la preț redus, când directorul serviciului de securitate a pornit hotărât chiar spre ea.
— Doamnă Andreea Marinescu, avionul vă așteaptă deja.
Cătălin amuți la jumătatea frazei.
Mai întâi îl privi nedumerit pe bărbatul necunoscut, îmbrăcat într-un costum închis la culoare. Apoi își mută ochii spre Andreea, după care se uită din nou la musafirul neașteptat.
În secunda următoare izbucni într-un râs forțat.
Nu era un râs firesc. Sunetul îi ieșea sacadat, strident și plin de nervozitate.
Cu toate acestea, până la acel moment mai rămăseseră aproape două ore.
Totul începuse cu un telefon primit în luna martie de la Cristina.
— Andreea, îți vine să crezi? Au trecut deja cincisprezece ani de la absolvire! Pe douăzeci și trei aprilie ne întâlnim la un restaurant. Vii și tu?
Primul impuls al Andreei fusese să refuze.
Întâlnirea fusese stabilită într-o sâmbătă, exact când ea trebuia să încheie raportul trimestrial. Luni urma să prezinte rezultatele în fața consiliului de administrație, iar timpul liber devenise aproape inexistent.
Cristina însă nu voia să audă de refuz.
— Hai, Andy, vino măcar pentru puțin! Aproape toți vor fi acolo. Îți mai amintești de Radu Popescu? Acum este medic stomatolog. Și Ioana Dobre a spus că vine. Te rog!
În cele din urmă, Andreea cedă.
Își promise că va rămâne cel mult o oră, poate o oră și jumătate, apoi se va întoarce liniștită acasă.
În sâmbăta stabilită, ajunse la restaurant cu un taxi obișnuit. Nici nu se gândise să comande o mașină de lux.
Pentru seară alesese o rochie gri, discretă, fără sigle stridente, și pantofi comozi, cu toc mic. Își prinsese părul într-o coadă simplă și ordonată. La mână purta doar un ceas subțire, cu brățară argintie.
Andreea nu simțise niciodată nevoia să le demonstreze celor din jur cât câștigă sau ce își permite.
Când intră în salonul rezervat, petrecerea era deja în toi.
La masa lungă stăteau în jur de treizeci de foști colegi. Din boxe se auzeau hituri românești și străine de la începutul anilor 2000, iar pereții erau împodobiți cu baloane pe care scria „15 ani”.
Cristina o observă prima și se repezi să o îmbrățișeze.
— Andreea! Parcă nici nu ai îmbătrânit!
— Nici tu nu te-ai schimbat, Cris.
Se așezară una lângă alta.
Când ospătarul veni să ia comenzile, Andreea ceru un ceai.
Cristina ridică sprâncenele, surprinsă.
— Nici măcar un pahar de vin?
— Mâine dimineață trebuie să conduc. Nu vreau să risc.
Răspunsul era adevărat doar pe jumătate.
În zori, Andreea trebuia să plece cu avionul la o întâlnire de afaceri. Acolo urma să se încheie negocierile pentru cumpărarea unui important centru logistic.
Nu avea însă de gând să le povestească foștilor colegi despre munca ei.
Și nici nu vedea de ce ar fi făcut-o.
Cătălin apăru cam după douăzeci de minute.
Mai întâi îi auziră vocea, apoi îl văzură.
— Ei, oameni buni! Mai ține minte cineva cine sunt?
Vorbea tare încă din hol.
În salon intră purtând un sacou scump. La manșete îi străluceau butoni aurii, iar ceasul masiv de la încheietură se vedea chiar și în lumina slabă.
În urma lui pășea un tânăr cu o servietă elegantă.
Cătălin îl prezentă nepăsător:
— El este asistentul meu. În ultima vreme nu mai fac niciun pas fără el.
Tânărul se așeză lângă perete și își scoase imediat telefonul.
Cătălin, în schimb, ocupă fără să întrebe locul din capul mesei.
Nimeni nu îl invitase acolo, dar nimeni nu părea dispus să-l contrazică.
În primele patruzeci de minute, seara decurse fără incidente.
Foștii colegi își amintiră de profesori, de excursiile din studenție, de farsele făcute în cămin și de întâmplările amuzante de la festivitatea de absolvire.
Cătălin vorbea mai ales despre el însuși.
Povestea despre firma lui de construcții, despre filialele deschise în mai multe județe, despre numărul angajaților și despre amploarea proiectelor.
— Numai anul trecut am predat trei ansambluri rezidențiale, spuse el, ridicând degetele unul câte unul. Avem patru sute de oameni în companie. Iar cifra de afaceri… Mă rog, nu vreau să vă plictisesc cu numere.
Tocmai numerele aveau să-i ocupe însă aproape întreaga seară.
Andreea îl asculta calm, zâmbind din când în când și înclinând politicos din cap.
Cristina se aplecă spre ea și îi șopti:
— Nu s-a schimbat absolut deloc.
— Așa este, răspunse Andreea la fel de încet.
La aproximativ o oră după sosirea lui, Cătălin o observă în sfârșit.
Luă paharul de pe masă, se ridică și veni spre cele două femei.
— Andreea! Chiar tu ești? La început nici nu te-am recunoscut.
Ea își ridică privirea spre fostul coleg.
— Bună, Cătălin.
Bărbatul o măsură încet din cap până în picioare.
Privirea îi rămase mai mult asupra pantofilor.
— Spune-mi, tu unde lucrezi acum?
— La o companie privată. Mă ocup de investiții.
Un zâmbet ușor ironic îi apăru pe buze.
— Investiții? Adică lucrezi la vreo bancă?
— Se poate spune și așa.
Cătălin trase spre el un scaun liber, se așeză și își puse paharul pe masă.
Din acel moment, conversația luă o altă turnură.
— Țin minte că la facultate studiai economia. După absolvire însă ai dispărut complet. M-am gândit că poate te-ai măritat, ai făcut copii, ai intrat în concediu maternal și gata, s-a terminat cariera.
— Nu, răspunse Andreea pe un ton liniștit. Nu am fost în concediu maternal.