Nu știu câți oameni mă vor condamna după ce vor citi povestea mea.
Probabil foarte mulți.
Și, cel mai probabil, vor avea toate motivele să o facă.
Nu scriu aceste rânduri ca să mă justific. Uneori, omul trebuie să rostească cu voce tare lucrul de care îi este cel mai rușine, ca să poată înțelege, în sfârșit, cine a fost cândva.
Mă numesc Andrei.
Când am cunoscut-o pe Elena, aveam douăzeci și cinci de ani. Nu aveam o locuință a mea, nu aveam un serviciu stabil și nici măcar demnitatea aceea care poate că m-ar fi oprit, încă de atunci, să fac anumite lucruri.
Mă sunau recuperatorii aproape în fiecare zi. Noaptea dormeam în mașina veche, într-o parcare de lângă un magazin alimentar, și încercam să mă conving că treceam doar printr-o perioadă proastă, una care avea să se încheie curând.
Adevărul era însă cu totul altul.
Eram distrus.
Elena avea șaptezeci și doi de ani. Rămăsese văduvă de multă vreme și locuia singură într-o casă mică, îngrijită, aflată într-un cartier liniștit. Toți cei care o cunoșteau spuneau despre ea că avea o inimă neobișnuit de bună.
Mi-am dat seama de asta foarte repede.
Și tocmai de bunătatea ei am hotărât să profit.
Da, nu m-am căsătorit cu ea pentru că o iubeam.
Am acceptat acea căsătorie fiindcă ea avea o casă, iar eu nu aveam nimic.
Elena avea o bucătărie caldă și primitoare.
Eu aveam scaunul rece al unei mașini.
Ea ducea o viață liniștită și așezată.
Eu aveam buzunare goale și gânduri pe care astăzi mi-e rușine să mi le amintesc.
Pe atunci îmi repetam mereu:
„Este doar o cale de a ieși din necaz. Voi sta cu ea câțiva ani, mă voi preface că sunt un soț bun, iar într-o zi casa va fi a mea, banii vor ajunge la mine și voi putea să o iau de la capăt.”
Chiar și acum, când scriu, îmi tremură mâinile. Abia astăzi înțeleg cât de jos ajunsesem.
Elena nu mi-a cerut niciodată să mă prefac că o iubesc.
Nu mi-a cerut să o țin de mână când mergeam pe stradă.
Nu m-a întrebat nici măcar o dată:
— Mă iubești cu adevărat?
Uneori aveam impresia că știa răspunsul încă din prima zi.
Și totuși, în fiecare seară, Elena îmi pregătea cina.
Mă întorceam acasă obosit, cu aceeași expresie rece pe chip, iar ea mă întâmpina zâmbind, de parcă sosirea mea ar fi fost cel mai fericit moment al zilei ei.
— Andrei, spală-te mai întâi pe mâini. Cina este gata, îmi spunea cu blândețe.
Mă așezam la masă, mâncam și, de multe ori, nici măcar nu rosteam acel simplu „mulțumesc”.
Într-o zi, Elena a observat că pantofii mei erau aproape distruși.
A doua seară, lângă ușă mă aștepta o pereche nouă.
— Aveai nevoie de alții de mult timp, mi-a spus ea.
— Da. De unii normali, am răspuns.
Și atât.
Nu am îmbrățișat-o.
Nu i-am mulțumit așa cum ar fi meritat.
Nu m-am oprit nici măcar pentru o clipă să mă gândesc că femeia de care intenționam să mă folosesc continua să aibă grijă de mine.
În iarna aceea, mi-a cumpărat un palton nou.
— Nu mai ieși afară cu geaca aceea subțire, Andrei. O să răcești, mi-a spus Elena.
Iar eu mă gândeam, în adâncul sufletului:
„Nu am nevoie de paltonul tău, Elena. Am nevoie de casa ta.”
Acesta eram eu atunci.
Când vedeam medicamentele ei pe masă, aproape că nu-mi păsa cât de mult suferea.
Mă preocupam doar de viitorul meu.
De fiecare dată când Elena se întorcea de la medic, o întrebam:
— Totul este în regulă?
Dar undeva, în mine, se ascundea un alt gând.
Voiam să știu cât mai aveam de așteptat.
Știu cât de respingător sună totul.
Însă mult mai înspăimântător este să privești în urmă, după ani, și să descoperi că monstrul din povestea aceasta nu era un străin.
Monstrul erai chiar tu.
Apoi, într-o dimineață, Elena s-a prăbușit dintr-odată în bucătărie.
Cana de cafea i-a alunecat dintre degete, s-a izbit de podea și s-a spart în zeci de cioburi.
Pentru prima dată, mi-a fost cu adevărat teamă.
Dar nu din cauza casei.
Nu din cauza banilor.
Nu din cauza testamentului.
Pentru câteva clipe, Elena nu a mai fost pentru mine o șansă de a-mi schimba viața.
Am văzut-o, în sfârșit, ca pe un om.
Ca pe o femeie care avusese grijă de mine ani întregi, în tăcere, fără să ceară nimic în schimb.
A petrecut trei zile în spital.
În cea de-a treia zi, medicul a ieșit din salon, s-a apropiat de mine și a rostit cuvintele pe care, înainte, le repetasem de atâtea ori în mintea mea.
Dar când le-am auzit cu adevărat, înăuntrul meu s-a deschis un gol uriaș.
Elena murise.
La înmormântare, rudele și cunoscuții ei mă priveau de parcă puteau citi fiecare gând murdar care îmi trecuse vreodată prin minte.
— A stat cu ea numai pentru bani, a șoptit cineva.
— Elena știa foarte bine asta, a răspuns altcineva. Și totuși, până în ultima clipă, s-a purtat frumos cu el.
M-am prefăcut că nu aud.
În realitate, am auzit fiecare cuvânt.
Și știam că le meritam pe toate.
După înmormântare, avocatul Elenei mi-a cerut să vin la biroul lui.
M-am așezat în fața biroului și am încercat să par calm.
Înăuntru însă începusem deja să calculez ce urma să primesc.
Casa.
Banii.
O viață liniștită, fără datorii.
„În sfârșit”, îmi spuneam, „voi ieși din groapa în care singur m-am aruncat”.
Avocatul a desfăcut testamentul.