Dimineața de după petrecerea de nuntă era plină de mirosul florilor proaspăt tăiate, al parfumului scump și al cafelei care se răcise deja. Razele soarelui treceau printre perdelele groase ale camerei de hotel și desenau pe pereți și pe podea dungi aurii, calde. Draperia scoasă cu o zi înainte atârna neglijent peste un scaun, iar valizele erau încă desfăcute pe jumătate.
Ana se așeză pe marginea patului și îl privi fără să scoată un cuvânt pe Dorin. El dormea liniștit, cu o expresie atât de senină, încât aproape că părea imposibil ca ceva să poată tulbura acea dimineață. În câteva ore urmau să plece în călătoria despre care vorbiseră și visaseră luni întregi.
Deodată, telefonul de pe noptieră începu să vibreze.
Ana îl luă repede, ca să nu-și trezească soțul. Pe ecran apărea un număr necunoscut, dintr-un alt oraș.
— Alo? răspunse ea încet, ieșind pe balcon.
— Doamna Ana Petrescu? Bună dimineața. Sunt de la serviciul central de stare civilă, unde v-a fost înregistrată căsătoria ieri, spuse o femeie pe un ton oficial. Trebuie să ne întâlnim urgent în legătură cu actele dumneavoastră.
Inima Anei se strânse.
— Ce s-a întâmplat?
— În timpul verificării informațiilor a fost descoperită o neconcordanță serioasă în bazele de date. Prezența dumneavoastră este necesară imediat.
— Dar noi plecăm astăzi. Nu se poate rezolva mai târziu?
— Din păcate, nu. Și mai am o rugăminte. Vă rog să veniți fără domnul Dorin Petrescu. Nu-i spuneți încă nimic despre această conversație.
Ultimele cuvinte îi treziră un fior rece.
— De ce?
— Toate explicațiile le veți primi când ajungeți aici.
Legătura se întrerupse.
Ana rămase câteva clipe nemișcată, încercând să înțeleagă ce auzise. Cu cât repeta în minte cuvintele funcționarei, cu atât neliniștea din piept devenea mai apăsătoare.
Când se întoarse în cameră, Dorin era deja treaz.
— Bună dimineața, soția mea, zâmbi el.
Cuvântul acela îi făcu și mai greu să respire.
— Trebuie să ies puțin, spuse Ana, încercând să-și păstreze vocea firească. A apărut o problemă urgentă la serviciu. Conducerea are nevoie să semnez câteva documente.
— Astăzi? Chiar imediat după nuntă?
— Da. Mi-au spus că nu va dura mult.
— Atunci vin cu tine.
— Nu este nevoie. Rezolv repede și mă întorc.
După un timp, taxiul opri în fața clădirii pe care Ana o cunoștea prea bine.
Cu numai o zi înainte intrase acolo în acorduri de muzică, înconjurată de zâmbete, flori și felicitări.
Acum trecu prin intrarea de serviciu, cu o neliniște aproape fizică apăsându-i umerii.
Coridoarele erau aproape pustii.
În biroul cu numărul doisprezece o aștepta o femeie trecută de vârsta mijlocie, ținând în brațe o mapă voluminoasă.
— Vă rog să intrați, spuse ea. Sunt Nicoleta Vornicu.
Ana se așeză în fața ei.
— Spuneți-mi ce se întâmplă.
Funcționara nu răspunse imediat. Tăcu câteva secunde, apoi deschise mapa.
— După înregistrarea unei căsătorii are loc o verificare automată suplimentară prin bazele naționale de date.
— Și ce ați descoperit?
— În timpul verificării a apărut o înregistrare valabilă a unei căsătorii încheiate anterior de soțul dumneavoastră.
Ana avu nevoie de câteva clipe ca să înțeleagă sensul frazei.
— Poftim?
— Conform informațiilor primite în această dimineață, domnul Dorin Petrescu este oficial căsătorit cu o altă femeie.
Camera păru să se clatine.
— Nu se poate.
Nicoleta îi întinse o copie a documentului.
— Și noi am sperat că este o eroare. Tocmai de aceea v-am rugat să veniți personal.
Ana coborî privirea spre foaie și nu reuși să-și desprindă ochii de ceea ce vedea.
Data înregistrării.
Numele de familie.
Prenumele femeii.
Totul părea perfect oficial.
— Poate fi o defecțiune a sistemului?
— Am verificat mai întâi această posibilitate. Din păcate, informația este confirmată de mai multe surse.
— Dar Dorin mi-a spus că nu a fost niciodată căsătorit.
— În cazul acesta, ori nu știe despre problemă, ori a ales să o ascundă.
Cuvintele acelea o loviră cu o greutate neașteptată.
După ce ieși din birou, Ana rămase mult timp în mașină, incapabilă să se întoarcă la hotel.
Gândurile i se amestecau.
Unul câte unul, își amintea lucruri mărunte pe care înainte nu le considerase importante.
Telefoane ciudate.
Reticența lui de a vorbi despre trecut.
Așa-zisele deplasări de serviciu, despre care oferea explicații prea vagi.
Detaliile care odinioară păreau întâmplătoare se legau acum într-o imagine neliniștitoare.
Abia după o oră se întoarse.
Dorin o întâmpină pe coridor.
— Unde ai fost? Am început să-mi fac griji.
Ana îl privi cu atenție.
Chipul lui era la fel de calm ca în dimineața aceea.
De parcă nimic nu se întâmplase.
— Trebuie să discutăm.
Zâmbetul îi dispăru.
— Ce s-a întâmplat?
— Astăzi nu am fost la serviciu.
Dorin se încordă.
A fost o schimbare aproape imperceptibilă, dar Ana o observă.
— Atunci unde ai fost?
— La starea civilă.
Câteva secunde se târâră dureros.
— De ce?
— Mi s-a spus că ai o căsătorie valabilă.
Dorin păli.
Iar reacția aceea îi spuse mai mult decât ar fi putut-o face orice explicație.
Nu era surprindere.
Nu era indignare.
Nu era nedumerire.
Era frică.
O frică adevărată.
Se așeză încet pe un scaun.
— Ana…
— Este adevărat?
Dorin închise ochii.
Atât îi fu de ajuns.
Primise deja răspunsul.
În cameră se lăsă o tăcere grea.
Ana simți cum ceva dinăuntrul ei se prăbușește complet.
Nu încrederea.
Nu iubirea.
Ci iluzia.
Iluzia în care trăise în ultimii doi ani.
Omul pe care îl considerase cel mai apropiat se dovedea cu totul diferit de imaginea pe care și-o construise despre el.
Iar cel mai dureros nu erau documentele.
Nici problema juridică.
Ci faptul că întreaga lor poveste fusese clădită, încă de la început, pe o minciună.
Ana stătea lângă fereastra camerei de hotel și nu mai simțea nici căldura soarelui, nici atingerea covorului moale sub tălpi. Totul din jur își pierduse culoarea. Cu doar câteva minute înainte, Dorin confirmase în șoaptă ceva ce, chiar și în acea dimineață, i s-ar fi părut de neconceput.
El stătea pe scaun, cu capul plecat.
— Spune ceva, rosti ea în cele din urmă.
Bărbatul își trecu palma peste față.
— Totul este mult mai complicat decât pare.
— Serios? Ana zâmbi amar. Din afară, lucrurile par foarte simple. M-ai luat de soție deși erai deja căsătorit cu altcineva.
Dorin își ridică privirea.
— Nu am mai locuit cu ea de ani întregi.
— Dar oficial încă ești soțul ei?
El încuviință încet.
Răspunsul o lovi mai tare decât orice scuză.
— De ce nu mi-ai spus?
— Mi-a fost frică.
— De ce anume?
— Că te voi pierde.
Ana se întoarse cu spatele.
În mod ciudat, nu plângea.
Șocul era prea puternic.
Ar fi putut accepta o eroare în registru, o coincidență de nume sau chiar o glumă crudă. Dar în fața ei se afla un bărbat care tocmai recunoscuse adevărul.
— Când aveai de gând să-mi spui?
Dorin tăcu multă vreme.
— Voiam să rezolv totul înainte de nuntă.
— Vroiai?
— Da.
— Dar nu ai rezolvat.
— Nu am avut timp.
Ana se întoarse brusc spre el.
— Nu ai avut timp în cei doi ani de când suntem împreună?
Dorin nu răspunse.
Iar tăcerea lui fu mai limpede decât orice cuvânt.
Ana se așeză încet pe scaunul din fața lui.
— Cine este ea?
— Femeia cu care am locuit cândva.
— Cum o cheamă?
— Maria.
— Unde este acum?
— Nu știu sigur.
Ana își încruntă sprâncenele.
— Cum poți să nu știi unde se află soția ta oficială?
Dorin oftă adânc.
— Ne-am despărțit acum șase ani.
— Atunci de ce nu ai divorțat?
Își strânse nervos degetele.
— Pentru că lucrurile s-au complicat.
Fiecare nouă explicație făcea totul mai rău.
— Deci, timp de șase ani, nu ai făcut nimic?
— Ba da.
— Ce anume?
— Am încercat să o găsesc.
— Și nu ai găsit-o?
— Nu.
Ana simți cum iritarea îi crește în piept.
Prea multe lucruri ascunse.
Prea puține răspunsuri directe.
— Arată-mi actele.
Dorin ridică brusc privirea.
— Care acte?
— Tot ce are legătură cu această căsătorie.
Bărbatul deveni vizibil neliniștit.
Iar asta o alarmă și mai tare.
— Nu le am aici.
— Atunci mergem să le luăm.
— Acum?
— Da. Chiar acum.
Pentru prima dată în timpul discuției, Dorin păru complet dezorientat.
Se așteptase probabil la lacrimi, la isterie, la reproșuri.
Nu la întrebări calme.
O oră mai târziu se aflau lângă apartamentul lui, pe care îl închiriase unor oameni înainte de a o cunoaște pe Ana.
Încă mai avea cheile.
Sub pretextul că trebuie să verifice contoarele, le ceru chiriașilor să-l lase să intre câteva minute.
Într-un dulap vechi exista într-adevăr o mapă.
Dorin o scoase cu ezitare.
Ana deschise documentele chiar acolo.
Certificatul de căsătorie.
Copii ale unor declarații.
Câteva acte vechi.
Printre hârtii se afla însă și altceva.
Un plic.
Îngălbenit de vreme.
Pe față era scris numele lui Dorin.
Ana îl privi.
— Ce este?
— Nu știu.
Dar vocea lui nu suna convingător.
Ea deschise plicul.
Înăuntru se afla o scrisoare, alcătuită din mai multe foi acoperite cu un scris feminin.
Primele rânduri o făcură să încremenească.
„Dorin, dacă vei ajunge vreodată să citești această scrisoare, înseamnă că a trecut destul timp…”
Ana își ridică ochii.
Dorin pălise puternic.
— Ai mai citit-o?
El nu răspunse.
Ana continuă.
Maria scria despre boala ei.
Despre tratament.
Despre mutarea într-un alt oraș.
Despre faptul că nu voia să devină o povară pentru el.
Spunea că îl rugase să nu o mai caute.
Cu fiecare rând, imaginea se schimba.
Dar problema nu dispărea.
Când ajunse la sfârșitul scrisorii, Ana împături încet foile.
— Era grav bolnavă?
— Da.
— Știai?
— Am aflat mai târziu.
— De ce nu mi-ai spus?
Dorin se așeză pe un scaun.
Părea că îmbătrânise cu câțiva ani într-o singură dimineață.
— Pentru că mi-a fost rușine.
— De ce?
— Pentru că nu am făcut nimic.
În încăpere se lăsă din nou tăcerea.
Ana simțea că încă nu ajunseseră la adevărul deplin.
Prea multe lucruri nu se potriveau.
Dacă Maria plecase singură, de ce nu încheiase el căsătoria prin instanță?
Dacă încercase într-adevăr să o găsească, de ce scrisoarea zăcuse acolo, necitită?
Dacă intenționase să repare totul, de ce își înregistrase o nouă căsătorie înainte ca prima să fie clarificată?
Întrebările se înmulțeau.
Răspunsurile lipseau aproape cu desăvârșire.
Spre seară, Ana plecă la părinții ei.
Dorin nu încercă să o oprească.
El o ajută doar să ducă valiza până la mașină.
Pe tot drumul, Ana privi pe fereastră fără să spună nimic.
Mama ei îi deschise ușa imediat.
O singură privire îi fu de ajuns.
— Ce s-a întâmplat?
Atunci, pentru prima dată în acea zi, Ana începu să plângă.
Nu zgomotos.
Fără țipete și fără isterie.
Lacrimile îi coborau pur și simplu pe obraji.
Târziu, după ce părinții ei se culcară, telefonul sună pentru scurt timp.
Mesajul venea de la un număr necunoscut.
„Doamna Ana Petrescu? Cei de la starea civilă mi-au dat numărul dumneavoastră. Cred că trebuie să ne întâlnim. Este vorba despre Dorin Petrescu și prima lui căsătorie. Nu cunoașteți toată povestea.”
Ana citi mesajul de mai multe ori.
Apoi privi ceasul.
Era aproape miezul nopții.
Imediat apăru un al doilea mesaj.
„Numele meu este Irina Munteanu. Am fost avocata Mariei.”
Somnul îi dispăru pe loc.
Degetele îi înghețară.
Ana răspunse scurt:
„De unde știți despre căsătoria mea?”
Telefonul sună aproape imediat.
— Bună seara, se auzi o voce feminină, calmă. Îmi pare rău că vă deranjez atât de târziu. Dar este posibil să avem mai puțin timp decât credem.
— Despre ce vorbiți?
La celălalt capăt se lăsă o scurtă pauză.
Apoi femeia rosti o frază care îi îngheță Anei sângele în vine.
— Problema nu este doar că Dorin figurează încă drept căsătorit. Asta reprezintă numai o parte din poveste. Motivul real pentru care funcționarii v-au sunat separat de el are legătură cu niște documente găsite în arhivă, în același timp cu actul primei căsătorii.
— Ce documente?
— Sunt lucruri pe care vreau să vi le arăt personal.
— De ce nu-mi puteți spune acum?
— Pentru că unele adevăruri trebuie văzute cu propriii ochi.
Ana se lăsă încet pe un scaun.
Dincolo de fereastră, orașul își continua viața obișnuită.
Mașinile treceau pe stradă.
În ferestrele clădirilor vecine se aprindeau lumini.
Dar înăuntrul ei avea senzația că adevărata poveste abia începea.
Iar adevărul care dimineața i se păruse înspăimântător putea fi doar prima pagină a unei istorii mult mai complicate.
Ana rămase în întuneric și nu aprinse lumina. Telefonul zăcea pe birou, iar ecranul se aprindea din când în când din cauza noilor notificări. Ea nu mai răspunse.
Cuvintele necunoscutei îi răsunau în minte.
„Nu cunoașteți toată povestea.”
Nu sunase ca o amenințare.
Mai degrabă ca un fapt.
Dimineața, Ana luă în cele din urmă o hotărâre.
O oră mai târziu, taxiul opri lângă o clădire mică din centrul orașului. Pe ușă se afla un singur afiș discret: consultanță juridică.
Irina Munteanu era o femeie de aproximativ cincizeci de ani, cu o privire atentă și stăpânită. Vorbea calm, de parcă fiecare cuvânt fusese cântărit înainte de a fi rostit.
— Vă mulțumesc că ați venit, spuse ea, închizând ușa biroului. Înțeleg cum trebuie să arate toate acestea din exterior.
Ana se așeză în fața ei.
— Explicați-mi imediat. Fără aluzii.
Femeia deschise o mapă.
— Maria nu a dispărut pur și simplu.
Ana se încordă.
— A murit.
Tăcerea deveni aproape materială.
— Acum cinci ani, continuă avocata. Oficial, cauza a fost un accident. Dar actele au fost întocmite cu nereguli.
Ana se aplecă brusc înainte.
— Dorin mi-a spus că este în viață.
— Așa a crezut și el.
— Sunteți sigură?
Irina scoase mai multe copii.
— Acesta este certificatul de deces. Iar aici sunt documentele verificării efectuate ulterior.
Mâinile Anei se răciră.
— Atunci de ce Dorin apare încă drept căsătorit?
— Pentru că divorțul nu fusese înregistrat niciodată, iar informația despre deces fusese introdusă inițial greșit în sistem.
— Cum a fost posibil?
— O eroare în transmiterea datelor între regiuni. Este rar, dar se întâmplă.
Irina tăcu.
Era prea mult pentru o singură dimineață.
— Și ce legătură are asta cu mine?
Avocata o privi direct.
— În ziua înregistrării căsătoriei dumneavoastră, arhivele au primit o actualizare. Sistemul a identificat simultan două acte valabile: noua dumneavoastră căsătorie și cea anterioară.
Ana expiră încet.
— Din cauza asta am fost chemată separat?
— Nu doar din cauza asta.
Irina scoase încă un document.
— Mai există o chestiune importantă.
Ana întinse mâna și luă foaia.
Apoi încremeni.
Era o cerere depusă de Dorin cu șase luni înainte.
O solicitare oficială pentru recunoașterea retroactivă a desfacerii primei căsătorii.
— A încercat să rezolve situația, spuse avocata în șoaptă. Dar nu a apucat să finalizeze procedura.
În sufletul Anei se amestecau lucruri contradictorii.
Furie.
Confuzie.
Și o ușurare ciudată, pe care nu voia să o recunoască.
— De ce nu mi-a spus adevărul?
— Era convins că totul se va încheia înainte de nuntă. Apoi lucrurile s-au precipitat prea repede.
Irina puse actele deoparte.
— Trebuie să vorbesc cu el.
— Este alegerea dumneavoastră, răspunse calm femeia. Dar mai există un dosar.
— Care?
Avocata trase mapa mai aproape.
— Ultima scrisoare a Mariei. A fost scrisă cu puțin timp înainte să moară.
Ana deschise documentul.
Și citi rândurile care îi tăiară răsuflarea.
„Dacă cineva îl va căuta vreodată pe Dorin, spuneți-i atât: l-am iertat cu mult timp în urmă. Nu este vina lui că nu a avut timp. Eu am fost cea care nu i-a permis să rămână lângă mine.”
Ana privi îndelung foaia.
— Știa?
— Da.
— Și totuși l-a lăsat prins în această căsătorie?
— A fost alegerea ei.
Tăcerea se prelungi.
Dincolo de fereastră treceau mașini, iar viața își urma cursul, însă în sufletul Anei ceva începea încet să se schimbe.
Înțelese lucrul cel mai important.
Nu era o poveste despre infidelitate în sensul obișnuit al cuvântului.
Era un lanț de întârzieri.
De lucruri nespuse.
De decizii luate de alți oameni, care se legaseră toate în cel mai nepotrivit moment.
Seara se întoarse la părinții ei, dar nu mai plângea.
Doar tăcea.
Telefonul sună din nou.
Era Dorin.
Ana privi mult timp ecranul, apoi răspunse.
— Ana… unde ești?
Vocea lui era tensionată.
— Știu tot, spuse ea liniștit.
La celălalt capăt se lăsă o pauză.
— Ce anume știi?
— Despre Maria.
Dorin trase aer în piept.
— Am încercat să-ți spun…
— Nu ai avut timp, îl întrerupse ea.
Tăcerea care urmă fu diferită.
Pentru prima dată în toată discuția lor, Dorin nu mai părea speriat.
— Trebuie să ne întâlnim, spuse el încet.
Ana închise ochii.
Și, pentru prima dată de la începutul acelei zile, nu mai simți nici durere, nici furie.
Doar claritate.
— Bine, răspunse ea. Dar nu va mai fi ca înainte.
Apoi închise telefonul.
Seara se lăsa peste oraș.
Străzile, luminile și clădirile rămăseseră aceleași.
Însă viața Anei nu mai era.