În fiecare dimineaţă, imediat ce Mihai ridica obloanele măcelăriei sale din cartier, o femeie în vârstă intra grăbită şi cerea mereu acelaşi lucru: şaizeci de kilograme de carne de vită. Ani la rând, Elena fusese pentru el o clientă liniştită, care cumpăra doar câteva bucăţi pentru masa de acasă. Acum însă o privea cum număra cu degetele tremurânde bancnotele mototolite şi pleca împingând cu greu sacoşele pline. Situaţia îl tulbura din ce în ce mai mult.
La început, bătrâna i-a spus că fiul ei venise în vizită şi că voia să pregătească o masă mare pentru întreaga familie. Mihai a acceptat explicaţia fără să pună întrebări. În aceeaşi seară, însă, a aflat ceva care i-a îngheţat sângele în vine: fiul Elenei murise cu câţiva ani înainte. Atunci, pentru cine cumpăra ea, zi după zi, atâta carne?
A doua dimineaţă, Elena s-a întors şi a făcut din nou aceeaşi comandă uriaşă. A revenit şi în ziua următoare, apoi încă o dată. Nu dorea să discute cu nimeni, refuza orice ajutor şi, de fiecare dată când ieşea din măcelărie, se uita neliniştită peste umăr, ca şi cum s-ar fi temut că o urmăreşte cineva. Mihai nu mai putea ignora ceea ce se întâmpla. Într-o dimineaţă, a aşteptat să plece şi a pornit după ea, păstrând o distanţă suficient de mare încât să nu fie observat.
Elena a aşezat pachetele într-un cărucior vechi şi a luat-o spre marginea oraşului, unde se aflau fostele clădiri ale unei fabrici. A trecut printre porţi ruginite şi a dispărut într-o hală întunecată. Mihai a rămas ascuns în apropiere. Aproape o oră mai târziu, femeia a ieşit, dar căruciorul era complet gol.
În acea seară, măcelarul a văzut-o lângă containerele pentru reciclare. Elena aduna cartoane, sticle şi bucăţi de metal, alegând cu grijă fiecare lucru pentru care putea primi câţiva bani. Părea epuizată, dar nu se oprea. Iar în dimineaţa următoare s-a întors la măcelărie şi a cerut din nou şaizeci de kilograme de carne.
Vecinii au început să observe şi ei drumurile ei neobişnuite. În jurul femeii s-au răspândit tot felul de zvonuri, iar neliniştea a crescut de la o zi la alta. În cele din urmă, câţiva locuitori au sunat la poliţie, temându-se că în interiorul halei abandonate se petrecea ceva grav.
Când poliţiştii au ajuns acolo, Elena s-a aşezat în faţa porţii şi le-a spus răspicat că nu îi lasă să intre. Din adâncul clădirii s-a auzit deodată o lovitură înfundată, urmată de un foşnet rapid, de parcă mai multe fiinţe s-ar fi agitat înăuntru. Femeia a albit la faţă şi şi-a strâns mâna în jurul lacătului.
— Doamnă, trebuie să verificăm ce este acolo, i-a spus unul dintre agenţi.
Elena nu a răspuns. Îşi ţinea privirea aţintită asupra porţii, ca şi cum, dincolo de ea, se afla un secret pe care încercase să-l apere cu orice preţ.
Un poliţist i-a desprins cu grijă degetele de pe încuietoare, în timp ce colegul lui a îndreptat lanterna spre crăpătura dintre uşile ruginite. După câteva încercări, zăvorul a cedat. Porţile s-au deschis cu un scârţâit lung, iar agenţii au păşit în întunericul halei.
Au făcut doar câţiva paşi înainte să se oprească.
În lumina lanternelor au apărut zeci de perechi de ochi strălucitori. Nu erau oameni, aşa cum se temuseră unii dintre vecini. Erau câini. Foarte mulţi câini. Unii erau atât de slăbiţi încât li se vedeau coastele, alţii aveau răni vechi sau proaspete, iar câteva animale bătrâne abia se mai sprijineau pe picioare. Printre ele se strecurau pisici speriate. Într-un colţ, doi pui de căprioară stăteau lipiţi unul de celălalt, tremurând. Cineva îi salvase cu ceva timp în urmă şi îi adusese acolo.
Niciun animal nu a încercat să atace. De îndată ce Elena a intrat în hală, câinii au început să dea din cozi. Unul câte unul s-au apropiat de ea, atingându-i mâinile şi hainele, de parcă femeia era singura persoană în care mai aveau încredere.
— Spuneţi-mi… de cât timp faceţi asta? a întrebat unul dintre poliţişti, lăsând lanterna în jos.
Elena şi-a şters lacrimile cu dosul palmei. Privea animalele în tăcere, iar pe chipul ei se amestecau ruşinea, oboseala şi o blândeţe greu de ascuns.
— De aproape trei ani, a răspuns ea încet.