Oana se trezea în fiecare dimineață la șase, când întunericul încă acoperea ferestrele. Făcea un duș în grabă, își bea cafeaua aproape din mers, își lua geanta plină cu caiete și fugea spre autobuz, ca să ajungă la timp la prima oră. În același timp, Mihai dormea de obicei întins pe patul lor larg, fără nicio grijă. Pentru el, ziua de lucru începea mult mai târziu, aproape de ora zece, când Oana predase deja două lecții de matematică și se pregătea să intre la a treia.
De trei ani locuiau într-un apartament spațios din centrul orașului, cumpărat de Mihai cu mult înainte să o cunoască. Avea trei camere, tavane înalte și ferestre panoramice care lăsau lumina să curgă peste tot. Oana își amintea și acum prima zi în care trecuse pragul acelei locuințe. Garsoniera ei modestă, aflată la marginea orașului, părea aproape o cutie de jucării în comparație cu apartamentul lui.
Mihai conducea o firmă de construcții care îi aducea venituri stabile și considerabile. Contracte, șantiere, negocieri, întâlniri cu investitori — viața lui era alcătuită din cifre, tranzacții și telefoane de afaceri. Oana preda matematica la o școală obișnuită. Până târziu, corecta lucrări și pregătea gratuit elevi pentru examene, fiindcă nu știa să refuze atunci când copiii îi cereau ajutorul.
La început, relația lor păruse aproape perfectă. Mihai fusese atras de bunătatea Oanei, de felul în care reușea să se apropie de aproape orice copil, de răbdarea și liniștea ei sufletească. Oana admira ambiția lui, siguranța cu care pășea prin viață și tăria caracterului său. Li se părea că se completează minunat: hotărârea lui era îmblânzită de delicatețea ei, iar ambițiile lui găseau un echilibru în stabilitatea ei.
După aproximativ un an însă, ceva a început să se schimbe. Firma lui Mihai creștea, contractele deveneau tot mai mari, iar sumele implicate îi amețeau pe toți. Odată cu banii din conturi, îi crescuse și orgoliul.
Primele semne le-a trecut cu vederea. Nu a vrut să le acorde importanță. Într-o seară, la masă, Mihai i-a spus deodată:
— Știi, uneori chiar nu înțeleg de ce mai mergi la serviciu. Cu salariul tău abia poți acoperi facturile.
Oana zâmbise stingher și nu răspunsese. Și-a spus că poate era obosit sau că încercase să facă o glumă proastă.
Apoi au început ieșirile cu prietenii lui. Într-o seară, stăteau la un restaurant împreună cu încă patru persoane și discutau despre un proiect nou. Oana asculta fără prea multă atenție, gândindu-se la lecțiile de a doua zi. Mihai spusese o glumă, iar ceilalți râseseră. După aceea, el adăugase pe un ton vesel:
— Ei, Oana încă se joacă de-a școala, în timp ce eu întrețin familia.
Toți cei de la masă au izbucnit în râs.
Oana simți cum obrajii îi iau foc. Își coborî privirea spre farfurie și strânse șervețelul sub masă. Ar fi vrut să protesteze, să spună orice, dar gâtul i se încleștase.
Din nou, a tăcut.
Acasă, și-a făcut totuși curaj să discute cu el:
— Mihai, mă doare când vorbești așa despre munca mea. Eu chiar încerc, eu…
— Hai, lasă — o întrerupse el, fără să-și ridice ochii din laptop. — A fost doar o glumă. Tu iei totul prea personal.
Cu timpul, Mihai a început să disprețuiască fățiș părerea Oanei.
Când trebuiau să aleagă destinația pentru concediu, ea a propus Bucovina. Își dorea să vadă mănăstirile vechi, să se plimbe prin sate și să simtă liniștea peisajelor de munte.
Mihai a zâmbit ironic:
— Eu hotărăsc. Eu plătesc.
Au ajuns, în cele din urmă, la un hotel de lux de pe litoralul românesc, ales numai de el.
Oana nu a mai spus nimic.
Când au căutat mobilă pentru sufragerie, ea i-a arătat un model de canapea deschisă la culoare, comodă și la un preț rezonabil.
Mihai nici măcar nu s-a uitat cu atenție.
— O aleg eu. Tu oricum nu ai gust.
A cumpărat o canapea uriașă din piele neagră, pentru aproape treizeci de mii de lei. Era elegantă și foarte scumpă, dar, dacă spuneai adevărul, incomodă până și pentru o ședere de câteva minute.
De fiecare dată când Oana încerca să vorbească între patru ochi despre comportamentul lui, Mihai se enerva:
— Îți dai seama cât fac eu pentru tine? Locuiești într-un apartament superb, mergi în vacanțe, te îmbraci decent! Tu ce-mi oferi în schimb? Cinci mii cinci sute de lei pe lună? E ridicol!
Oana se închidea tot mai mult în ea.
Nu-i mai povestea ce planuri avea și aproape că încetase să-i mai ceară părerea. Își vedea de viață. Mergea la școală, gătea, făcea ordine și corecta seara caietele elevilor.
Își repeta că era doar o perioadă trecătoare.
Că Mihai trecea printr-un moment complicat.
Că într-o zi avea să redevină omul de care se îndrăgostise.
Că dragostea lor va fi mai puternică decât toate neînțelegerile.
Dar umilințele deveneau din ce în ce mai dese.
La aniversarea unuia dintre partenerii de afaceri ai lui Mihai, se strânseseră aproape treizeci de oameni. Restaurantul era scump, mesele erau pline cu sticle de șampanie, iar discuțiile se învârteau în jurul investițiilor, contractelor și proiectelor noi.
La un moment dat, Mihai a râs zgomotos și s-a hotărât să povestească încă o „întâmplare amuzantă”:
— Vă imaginați că Oana s-a apucat să-mi dea sfaturi de afaceri? M-a întrebat dacă am verificat reputația unui antreprenor! O profesoară de matematică îmi explică mie cum să-mi conduc firma de construcții!
Râsetele s-au rostogolit de-a lungul mesei.
Unul dintre bărbați chiar l-a bătut pe umăr, încurajându-l.
Oana stătea nemișcată, cu mâinile strânse ascunse sub masă. Privea în farfurie și nu ridica ochii.
Seara aceea părea că nu se mai termină.
Când au ajuns acasă, Oana s-a închis în baie și a plâns îndelung, apăsându-și prosopul peste gură, ca Mihai să nu o audă.
Apoi și-a spălat fața cu apă rece și s-a dus la culcare.
Dimineața i-a pregătit micul dejun, l-a sărutat înainte să plece și i-a urat o zi bună.
Încă se agăța de amintiri.
De Mihai cel din primul an.
Atent.
Grijuliu.
Respectuos.
Oana era convinsă că, dacă va fi destul de răbdătoare, înțelegătoare și iubitoare, îl va readuce pe acel om înapoi.
Adevărul a ieșit la iveală din întâmplare.
Era o seară obișnuită de marți. Oana stătea în bucătărie și verifica niște lucrări. Mihai se afla în sufragerie, cu laptopul deschis, și vorbea la telefon cu unul dintre clienții săi.
După ce a încheiat conversația, a strigat:
— Oana, adu-mi telefonul! E în dormitor, pe noptieră!
Ea a lăsat pixul și a intrat în dormitor.
Telefonul se afla exact acolo unde spusese Mihai.
Ecranul era deblocat.
Pe el se vedea o conversație.
Numele femeii era Adriana.
Oana nu intenționase să citească mesajele altcuiva. Dar privirea i s-a oprit singură asupra ultimei replici:
„Mi-e dor de tine. Când ne vedem din nou? Te vreau.”
Sub ea era răspunsul lui Mihai:
„Mâine seară. Vino la opt.”
Oana a rămas nemișcată, cu telefonul în mână.
Câteva secunde doar a privit ecranul.
Apoi a derulat conversația în sus.
Mesajele erau atât de explicite, încât nu mai rămânea loc pentru nicio îndoială.
Discuția dura de aproape cinci luni.
Poate chiar mai mult.
Întâlniri.
Complimente.
Promisiuni.
O viață întreagă, ascunsă în paralel cu relația lor.
Mâinile Oanei au început să-i tremure.
A ieșit încet din dormitor și s-a întors în sufragerie.
Mihai stătea în fața laptopului.
Oana i-a întins telefonul.
— Cine este femeia asta? a întrebat ea încet.
Mihai a luat aparatul și s-a uitat la ecran.
Pentru o clipă, pe chip i s-a citit nedumerirea.
Apoi nedumerirea s-a transformat în furie.
— Mi-ai citit mesajele? Ai înnebunit? Ăsta e telefonul meu! Am și eu dreptul la viață privată!
— Cine este femeia aceea? repetă Oana, de data aceasta apăsând fiecare cuvânt.
— Nimeni! O simplă cunoștință! Iar faci o dramă din nimic!
— Mihai, am văzut tot. Nu mă minți.
El s-a ridicat brusc de pe canapea și a aruncat telefonul pe masă.
— Și ce ai de gând să faci? Să faci scandal? Să începi să plângi?
— De ce? întrebă Oana, simțind cum ceva fierbinte, ținut prea multă vreme înăuntru, urca spre piept. De ce te porți așa cu mine?
— Pentru că ești plictisitoare! izbucni Mihai, fără să mai încerce să se controleze. Tu și școala ta, tu și caietele tale! Ești mereu obosită, mereu ocupată! Cu tine nu se poate trăi frumos! Numai sfaturi, numai morală de profesoară!
— Muncesc! strigă Oana pentru prima dată după mult timp. Încerc! Fac tot ce pot ca să-ți fie bine! Gătesc, fac curățenie, te susțin! Iar tu mă înșeli și tot pe mine mă acuzi?
— M-am săturat de tine! Mihai făcu un pas spre ea, cu fața schimonosită de furie. M-am săturat să mă prefac că însemni ceva! O profesoară cu cinci mii cinci sute de lei pe lună! Locuiești în casa mea, pleci în vacanțe pe banii mei și porți haine cumpărate de mine!
— Nu ți-am cerut niciodată nimic! Oanei îi lipsea aerul, iar durerea se amesteca în ea cu furia. Am muncit mereu, întotdeauna…
— Strânge-ți lucrurile, o întrerupse Mihai rece. Și pleacă din casa mea.
Oana a rămas nemișcată.
Câteva secunde, nu a reușit să înțeleagă ce auzise.
— Ce?
— Ai auzit foarte bine. Îți strângi hainele și pleci. Nu mai vreau să te văd.
Dar Mihai nu s-a oprit.
Vorbele lui au început să curgă, fiecare mai dureroasă decât cea dinainte:
— Fără mine nu ești nimic, pricepi? Din salariul tău nici măcar nu poți închiria o cameră cum trebuie! O să ajungi să stai într-o cocioabă la marginea orașului! Sunt mii ca tine! Profesoare cenușii și plictisitoare! Eu îmi găsesc alta într-o săptămână!
Oana îl privea fără să răspundă.
Simțea cum ceva important se stinge înăuntrul ei.
Dar nu era iubirea.
Se destrăma o iluzie.
Iluzia că omul acela îi fusese vreodată sprijin.
Familie.
Partener adevărat.
Mihai i-a observat expresia și a râs batjocoritor:
— Nici măcar să plângi nu știi cum trebuie! Stai ca o statuie! Hai, strânge-te! Sau crezi că o să mă răzgândesc? Nici să nu visezi!
Oana s-a întors și a intrat în dormitor.
A scos din dulap o geantă mare și a început să-și pună lucrurile.
Blugi.
Un pulover.
Lenjerie.
Actele din sertar.
O fotografie cu părinții ei, într-o ramă — un cadou primit de la mama ei de ziua sa.
Mihai a rămas în prag, sprijinit de tocul ușii, continuând să arunce cuvinte după ea:
— O să vezi, într-o săptămână te întorci singură, în genunchi. O să mă rogi să te primesc înapoi. Iar eu o să mă gândesc dacă mai am nevoie de tine.
Oana a închis geanta.
Și-a luat jacheta din cuier.
A trecut pe lângă Mihai și a ajuns în hol.
S-a încălțat.
A pus mâna pe clanță.
— Hai, fugi la mămica ta! a strigat Mihai în urma ei. Dar să nu uiți să lași cheile!
Oana a scos cheile și le-a așezat pe măsuța de lângă ușă.
A deschis.
A ieșit.
A închis ușa în urma ei, fără zgomot.
Pe palier a rămas nemișcată câteva clipe.
Apoi și-a scos telefonul și a chemat un taxi.
A dat adresa părinților: strada de la marginea orașului unde locuiau Elena și Ion.
Era un cartier obișnuit, cu blocuri vechi și apartamente mici de două camere.
Mașina a sosit după aproximativ zece minute.
Oana s-a așezat pe bancheta din spate și și-a pus geanta lângă ea.
Șoferul a întrebat-o dacă dorește să asculte muzică.
Oana i-a spus că preferă liniștea.
Părinții au întâmpinat-o aproape de ora zece seara.
Elena a deschis ușa îmbrăcată într-un halat de casă. Când a văzut chipul palid și tras al fiicei, nu a întrebat nimic. A tras-o doar la piept.
Ion a pus apa la fiert, a scos din dulap lenjerie curată și s-a dus să pregătească patul din camera în care Oana dormise în copilărie.
Oana s-a întins pe patul pe care dormise cândva ca elevă.
Pe pereți mai erau câteva postere vechi.
Pe raft se aflau manuale și cărți din anii copilăriei.
A privit tavanul și nu a plâns.
Stătea întinsă și încerca să înțeleagă cum o viață clădită timp de trei ani se putuse prăbuși într-o singură seară.
În primele săptămâni, Mihai s-a bucurat de libertatea lui.
Se întâlnea cu Adriana, femeia din conversațiile ascunse.
Mergea în restaurante scumpe și în cluburi elegante.
Punea fotografii pe rețelele sociale.
Mașina lui.
Ceasul scump.
Un pahar de whisky în mână.
Alături, scria lucruri precum: „Trăiesc exact cum vreau.”
Prietenii îl felicitau pentru „eliberare”.
Îi spuneau că Oana îl ținuse mereu pe loc și că, în sfârșit, putea să trăiască din plin.
Mihai se simțea un învingător.
De succes.
Liber.
Independent.
În tot acel timp nu i-a trimis Oanei niciun mesaj.
Nu a sunat-o.
Era sigur că ea suferea și că avea să apară curând la ușa lui, rugându-l să o primească înapoi.
Au trecut șase luni.
A venit luna martie.
Afara era încă răcoare, dar soarele începea să încălzească pământul cu o blândețe de primăvară.
Atunci au apărut primele probleme serioase ale lui Mihai.
La început, păreau neînsemnate.
Un contract a fost anulat.
Un antreprenor s-a dovedit a fi escroc și a dispărut cu avansul de un milion de lei.
Mihai nu s-a îngrijorat prea tare.
„Se mai întâmplă”, își spunea. „O să recuperez banii.”
La scurt timp, un investitor important s-a retras dintr-un proiect.
Mihai investise o sumă enormă în ridicarea unui centru comercial și spera să obțină profit peste aproximativ un an.
Investitorul și-a schimbat brusc decizia și și-a retras partea.
Mihai a rămas cu o construcție neterminată și datorii uriașe față de furnizori.
A început să ia hotărâri pripite, din ce în ce mai impulsive.
Pe vremea când Oana locuia încă alături de el, obișnuia să citească documentele pe care Mihai le aducea acasă.
Observa clauzele neclare.
Punea întrebări.
„Mihai, aici scrie că penalizarea pentru întârziere este de treizeci la sută. Ești sigur că veți termina la timp?”
Sau:
„Uită-te aici. Cu litere mici este trecută răspunderea materială integrală. Nu ar fi mai bine să vadă contractul un avocat?”
Mihai se enerva și o expedía.
Totuși, după aceea recitea actele.
Se gândea.
Verifica încă o dată.
Acum nu mai avea lângă el pe cineva care să-i tempereze siguranța exagerată.
Firma pierdea contract după contract.
Banii se topeau.
Datoriile se adunau.
Spre sfârșitul verii, Mihai a înțeles că afacerea se afla la un pas de faliment.
Și prietenii au început să dispară.
Înainte, le plătea tuturor nota, rezerva mese la cluburi și comanda băuturi scumpe. Îi căutau cu plăcere, fiindcă în jurul lui exista mereu bani și distracție.
De îndată ce situația financiară s-a înrăutățit, fiecare a găsit câte un motiv.
Unul avea probleme în familie.
Altul era prea ocupat cu serviciul.
Altul susținea că avea nevoie de odihnă.
Adriana a dispărut aproape imediat după ce a aflat despre dificultățile lui.
Mihai i-a mărturisit că lucrurile mergeau prost și că avea nevoie de timp ca să pună firma pe picioare.
Ea i-a spus că trebuie să se gândească.
După aceea nu i-a mai răspuns la telefon.
Mihai a rămas singur în apartamentul său enorm.
Trei camere.
Ferestre panoramice.
Liniște.
Stătea pe canapeaua aceea de piele, pentru care plătise o avere, și simțea o singurătate care îi apăsa pieptul.
Atunci a început să-și amintească tot mai des de Oana.
Cum îl aștepta seara când venea de la birou.
Cum îi pregătea cina.
Cum îl întreba ce zi avusese.
Și cum era cu adevărat interesată de răspuns, nu pentru că așa cerea politețea, ci fiindcă îi păsa.
Și-a amintit o noapte în care Oana stătuse cu el până aproape de trei dimineața, în timp ce pregătea o prezentare importantă.
Îi făcuse cafea.
Verificase cifrele.
Observase greșelile.
Îl încurajase.
Crezuse în el.
Atunci Mihai a înțeles, în sfârșit, un adevăr simplu.
Oana fusese singurul om care nu îl iubise pentru bani.
Nici pentru mașină.
Nici pentru poziție.
Nici pentru imaginea de om de afaceri puternic.
Îl iubise pe el.
Pe Mihai cel adevărat, cu temeri și slăbiciuni ascunse ani întregi sub masca bărbatului sigur pe sine.
Abia când aproape totul se prăbușise, a înțeles ce comoară aruncase singur din viața lui.
Din orgoliu.
Din cruzime.
Din prostie.
Vinovăția l-a copleșit atât de tare, încât aproape că a încetat să mai mănânce și să doarmă normal.
Se plimba prin apartament și descoperea obiecte rămase întâmplător de la Oana.
O cană pe care scria „Cea mai bună profesoară”, uitată în bucătărie.
Papucii de casă ascunși sub pat.
O carte rămasă pe raft.
În cele din urmă, Mihai a hotărât să afle cum trăia ea.
A intrat pe rețelele sociale.
Pagina Oanei era închisă.
Atunci i-a scris Simonei, o fostă colegă a ei de la școală:
„Simona, ce mai face Oana? Este bine?”
Răspunsul a venit abia a doua zi:
„Mihai, Oana este foarte bine. A fost promovată și acum este director adjunct, responsabilă de activitățile educative. Colegii o respectă, iar elevii o adoră. Încă locuiește la părinți, dar își caută un apartament.”
Mihai a recitit mesajul de mai multe ori.
Promovare.
Director adjunct.
Oana nu se frânsese.
Nu venise la el.
Nu se întorsese în genunchi, așa cum îi spusese el cu atâta cruzime.
Își continuase viața.
Mihai a deschis pagina școlii și a găsit o fotografie de la o ședință a cadrelor didactice.
Oana stătea lângă tablă, zâmbea și le explica ceva colegilor.
Avea părul mai scurt.
O tunsoare nouă.
Purta un sacou roșu aprins, pe care Mihai nu-l mai văzuse niciodată.
Dar cel mai mult i se schimbase privirea.
În ochii ei se vedeau siguranță.
Liniște.
Putere.
Mihai a privit fotografia multă vreme.
Oana devenise cu adevărat altă femeie.
Părea că își lepădase, în sfârșit, povara grea pe care o purtase ani de zile pe umeri.
Părea că învățase din nou să respire.
S-au întâlnit întâmplător într-o sâmbătă după-amiază.
Mihai trecea pe lângă o librărie din centrul orașului. Ușa s-a deschis, iar de acolo a ieșit o femeie cu o sacoșă plină de cărți.
Vorbea la telefon și râdea.
Mihai nu a recunoscut-o imediat.
S-a oprit.
A privit-o mai atent.
Oana.
Și totuși, parcă era o străină.
Părul scurt avea acum reflexe ușor arămii, deși înainte fusese lung și foarte închis la culoare.
Purta blugi, o jachetă deschisă și un fular.
Avea un machiaj discret.
În trecut, Oana aproape că nu se machia niciodată.
Acum râdea.
Liber.
Sincer.
Fără să se ascundă.
Mihai nu-și amintea când o văzuse ultima dată atât de fericită.
Oana și-a încheiat conversația și a băgat telefonul în buzunar.
Privirea i-a alunecat peste stradă și s-a oprit asupra lui Mihai.
O secundă.
Apoi încă una.
L-a recunoscut.
A înclinat ușor capul.
Politicos.
Distant.
Așa saluți un om pe care l-ai cunoscut cu mult timp în urmă, dar care nu mai are nicio legătură cu viața ta.
După aceea s-a întors și și-a continuat drumul.
Mihai a rămas pe loc.
Nu reușea nici măcar să se miște.
Faptul că Oana îl privise ca pe un străin l-a durut mai mult decât orice reproș.
Ca și cum el nu mai însemna nimic pentru ea.
În zilele următoare, Mihai nu și-a mai găsit liniștea.
Se plimba prin apartament.
Se gândea.
Îi scria Oanei mesaje și le ștergea.
Apoi încerca din nou.
Și iar renunța.
În cele din urmă, a trimis:
„Oana, ne putem întâlni? Trebuie să vorbesc cu tine.”
Oana a citit mesajul după aproximativ o oră.
Nu i-a răspuns.
Mihai a așteptat o zi.
Apoi încă una.
Apoi a treia.
Abia în a patra zi a primit un răspuns scurt:
„Bine. La cafeneaua de pe Bulevardul Unirii, unde mi-am sărbătorit ziua de naștere. Mâine, la șase.”
Mihai a ajuns cu un sfert de oră mai devreme.
A ales o masă lângă fereastră și a comandat un pahar cu apă.
Îi tremurau mâinile.
Oana a apărut exact la ora șase.
Și-a scos jacheta.
S-a așezat în fața lui.
L-a privit calm.
Fără iritare.
Fără bucurie.
Aproape fără nicio emoție.
— Bună, a spus Mihai încet.
— Bună, a răspuns Oana, cu voce egală.
— Îți mulțumesc că ai venit.
Ea a încuviințat ușor.
Mihai a inspirat adânc.
Apoi a început să vorbească.
Cuvintele îi ieșeau cu greu, dar nu se mai putea opri:
— Oana, m-am purtat îngrozitor cu tine. Am fost crud, narcisist și prost. Te-am umilit, te-am făcut să te simți lipsită de valoare și te-am înșelat. Te-am dat afară din casă și am râs în urma ta. M-am comportat ca ultimul ticălos.
Oana îl asculta în tăcere.
Chipul îi rămânea liniștit.
— Acum înțeleg ce greșeală cumplită am făcut, continuă Mihai, iar vocea începu să-i tremure. Tu ai fost singurul om care m-a iubit cu adevărat. Nu pentru bani. Nu pentru poziția mea. Ci pentru mine. M-ai susținut, ai crezut în mine, m-ai ajutat. Iar eu… eu nu am văzut nimic.
Mihai își întinse mâna peste masă, încercând să-i atingă degetele.
Oana își retrase calm mâna și o așeză în poală.
— Firma este aproape distrusă, mărturisi el. Prietenii au dispărut. Adriana a plecat imediat ce a aflat că am probleme cu banii. Am rămas singur. Atunci mi-am dat seama că am pierdut lucrul cel mai important. Pe tine.
Lacrimi au început să-i curgă pe obraji.
Pentru prima dată după mulți ani, Mihai își îngăduia să pară slab.
— Oana, te rog, mai dă-mi o șansă. Mă voi schimba. Îți promit. Voi deveni alt om. Acum înțeleg cât de importantă ai fost pentru mine și cât de mult am greșit. Te rog.
A tăcut.
Părea golit de toate puterile.
Aștepta.
Un cuvânt.
O privire.
Orice semn că putea fi iertat.
Oana nu spunea nimic.
Îl privea calm și atent.
Secundele treceau cu o lentoare dureroasă.
Mihai încerca disperat să descopere în ochii ei măcar un sentiment.
Furie?
Milă?
O urmă de iubire?
Nu găsea nimic.
Doar siguranța liniștită a unui om care luase deja o hotărâre.
A trecut un minut.
Poate două.
Mihai nu a mai rezistat:
— Oana, spune-mi ceva. Te rog.
Oana s-a ridicat încet de la masă.
Și-a luat geanta.
Și-a îmbrăcat jacheta.
— Oana, așteaptă! Mihai s-a ridicat și el. Unde pleci? Hai să mai vorbim!
Ea s-a îndreptat spre ieșire.
Calmă.
Hotărâtă.
Fără să se uite în urmă.
— Oana! a strigat el.
Ea a deschis ușa cafenelei și a ieșit în stradă.
Nu s-a întors.
Nu i-a răspuns.
Pur și simplu a plecat.
Mihai a rămas lângă masă.
Privea prin fereastră cum Oana mergea pe trotuar, cum silueta ei se pierdea încet printre oamenii care se întorceau acasă.
Apoi s-a lăsat greu pe scaun.
Tăcerea Oanei fusese un verdict.
Definitiv.
Fără drept de apel.
Dar acum tăcerea ei nu mai însemna slăbiciune, așa cum fusese odinioară, când îndura jignirile și se temea să răspundă.
Acum, în tăcerea ei exista forță.
Forța unei femei care își înțelesese, în sfârșit, valoarea și care nu mai avea să permită niciodată altcuiva să o convingă că valorează mai puțin.
Mihai o pierduse pe Oana pentru totdeauna.
De atunci înainte trebuia să trăiască împreună cu urmările cruzimii, aroganței și nepăsării sale.
Cu golul pe care îl crease singur.
Cu singurătatea pe care tot singur o alesese.