La început am crezut că era doar un joc copilăresc. Însă, când același semn a apărut pentru a cincea oară, iar mezina a început brusc să-și ascundă piciorul de mine, am simțit că mama nu-mi spusese tot adevărul.
Aveam două fetițe: Ilinca, în vârstă de șase ani, și Mara, care împlinise de curând patru. După moartea soțului meu, mama mea, Elena, devenise sprijinul nostru cel mai important. Își adora nepoatele și venea de două ori pe săptămână să stea cu ele.
— Le duc puțin la plimbare, îmi spunea de obicei. Tu mai odihnește-te.
În general, se întorceau după aproape două ore, obosite, cu obrajii îmbujorați și foarte încântate. Când o întrebam unde fuseseră, mama îmi răspundea de fiecare dată la fel:
— Ne-am plimbat prin parc și le-am cumpărat înghețată.
Într-o după-amiază, în timp ce îi scoteam Marei șoseta, am observat un cerculeț albastru desenat în jurul gleznei drepte. În mijlocul lui era scrisă cifra „șapte”.
— Cine ți-a desenat asta? am întrebat-o.
Fetița și-a tras imediat piciorul înapoi.
— Bunica mi-a spus să nu mă ating.
Am simțit cum mă cuprinde un fior rece. Când am întrebat-o pe mama ce însemna semnul, ea a râs ușor, ca și cum îngrijorarea mea ar fi fost fără rost.
— E doar o parte dintr-un joc pentru copii. Nu-ți face griji degeaba.
Am încercat să par convinsă. Sau, mai bine spus, m-am străduit cu disperare să cred că nu era nimic în neregulă. Dar, două zile mai târziu, am văzut un semn asemănător și pe piciorul Ilincăi. De această dată, cercul era roșu, iar în interior se afla cifra „patru”.
— Unde ați fost astăzi? am întrebat-o.
— În parc, a răspuns ea prea repede.
— În care parc?
Ilinca s-a uitat spre sora ei mai mică. Mara și-a plecat capul fără să scoată niciun cuvânt.
În aceeași seară, am sunat la chioșcul de înghețată din parcul cel mai apropiat. Vânzătorul le cunoștea bine pe mama și pe fete. Mi-a spus că nu le mai văzuse de câteva săptămâni.
Atunci frica s-a strecurat cu adevărat în mine.
În minte mi-au năvălit cele mai îngrozitoare explicații. Poate că mama le ducea la niște oameni străini. Poate că cineva le fotografia. Poate că acele cifre nu erau deloc parte dintr-un joc, ci reprezentau un semn folosit de cineva pentru un scop înspăimântător.
Înainte de următoarea vizită a mamei, le-am așezat pe fete lângă mine și am încercat să-mi stăpânesc vocea.
— Unde vă duce bunica, de fapt?
Ilinca s-a încordat imediat.
— A spus că nu trebuie să-ți povestim.
— De ce?
— Pentru că atunci surpriza s-ar strica.
Am tras adânc aer în piept.
— Cine vă desenează semnele pe picioare?
Ochii Marei s-au umplut pe loc de lacrimi.
— Un bărbat îmbrăcat în alb.
Pentru o clipă, am avut impresia că inima mi se oprise.
— E un om mare?
Mara a dat din cap.
— Închide ușa, iar bunica ne spune să nu ne fie frică.
În noaptea aceea n-am reușit aproape deloc să dorm. A doua dimineață, mama a venit ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pe umăr purta un rucsac mic, pe care până atunci nu-l observasem niciodată.
— Ei, sunteți pregătite pentru plimbarea noastră? a întrebat ea vesel.
M-am prefăcut că nu bănuiesc nimic. Le-am sărutat pe fete și am așteptat până când s-au urcat în mașina mamei.
Apoi am pornit după ele.
Mama nu s-a îndreptat spre parc. A ieșit din oraș și s-a oprit în fața unei clădiri vechi, cu trei etaje. Nu exista nicio firmă pe fațadă, iar aproape toate ferestrele erau ascunse în spatele unor perdele groase. Câțiva adulți care intrau înăuntru țineau copii de mână.
Din clădire a ieșit un bărbat de aproximativ patruzeci de ani, îmbrăcat complet în alb. S-a apropiat de mașina mamei, le-a recunoscut imediat pe fetițele mele și le-a făcut cu mâna. Mara chiar a alergat spre el.
Nu am mai putut rămâne deoparte. Am coborât din mașină și am fugit către ele.
— Nu vă apropiați de copiii mei!
Bărbatul s-a oprit și m-a privit nedumerit. Mama a devenit albă la față.
— Cum ne-ai găsit? a întrebat ea încet.
— Ce faceți aici? La cine le aduci? De ce le desenați cifre pe picioare?
Ilinca a început să plângă. Mama a încercat să mă prindă de mână, dar m-am smuls imediat.
În aceeași clipă, ușa clădirii s-a deschis larg. Din interior se auzeau glasuri de copii, râsete și o melodie cântată în surdină. Eram sigură că urma să văd o încăpere întunecoasă și oameni necunoscuți.
În fața mea se afla însă un spațiu luminos, cu covorașe colorate, măsuțe mici și desene de copii prinse pe pereți.
Atunci bărbatul s-a prezentat calm:
— Sunt doctorul Andrei Popescu, fizioterapeut pediatru.
Am aflat că, în urmă cu trei luni, mama observase că Mara își răsucea ușor laba piciorului drept spre interior atunci când mergea. În cazul Ilincăi, începuseră să apară dureri la genunchi, mai ales când urca scările.
Mama nu-mi spusese nimic fiindcă, la vremea aceea, eu încă încercam să supraviețuiesc durerii provocate de moartea soțului meu. Munceam în două locuri, iar simpla idee a unei noi cheltuieli medicale mă putea face să intru în panică.
Doctorul le consultase pe fete fără să le ceară bani. Nu descoperise nimic grav, dar le explicase că exercițiile începute din timp le-ar fi putut feri de probleme mai târziu.
— Și semnele de pe picioare? am întrebat eu. Ce înseamnă?
Doctorul s-a așezat pe vine și mi-a arătat un set de carioci colorate.
Cercurile indicau locurile la care fetițele trebuiau să fie atente în timpul exercițiilor. Iar cifrele nu erau niciun fel de cod. Ele arătau câte secunde trebuia menținută o anumită poziție.
— Și de ce țineați ușa încuiată?
— Ca cei mici să nu iasă din greșeală în stradă în timp ce fac exercițiile.
Furia nu dispăruse încă din mine.
— De ce le-ai spus să tacă și să nu-mi povestească nimic? am întrebat-o pe mama.
Elena nu mi-a răspuns imediat. În schimb, a deschis încet rucsacul pe care îl purta.
Înăuntru se aflau două rochițe albe, două perechi de pantofiori strălucitori și o fotografie a soțului meu.
Peste câteva zile se împlinea un an de la moartea lui. Mama și fetițele pregătiseră în secret un dans pe melodia care se auzise la nunta noastră.
Fizioterapia le ajutase să se miște mai sigur, iar doctorul le îngăduise să repete chiar în sala de exerciții.
— Voiau să danseze pentru tine, mi-a șoptit mama. Să-ți arate că suntem încă o familie. El nu mai este lângă noi, dar iubirea lui nu a dispărut.
M-am uitat la fete. Ilinca își ștergea obrajii umezi cu mâneca.
— Mămico, n-am făcut nimic rău.
În clipa aceea, genunchii aproape că mi s-au înmuiat. Simțeam rușine, ușurare și durere, toate deodată. Mi-am strâns fetițele la piept, apoi am îmbrățișat-o și pe mama.
O săptămână mai târziu, Ilinca și Mara mi-au arătat dansul pregătit de ele.
Am plâns de la prima notă și până la ultima.
Când muzica s-a oprit, Mara s-a apropiat de mine și mi-a spus aproape în șoaptă:
— Tata n-ar vrea să fii tristă mereu.
Din ziua aceea, nu am mai considerat niciodată nevinovate secretele legate de copiii mei. Mama mi-a promis, la rândul ei, că nu va mai ascunde nimic de mine, nici măcar atunci când pregătea cea mai emoționantă surpriză.
Iar acele semne ciudate de pe picioarele fetelor, care mă îngroziseră atât de tare, le ajutaseră de fapt să facă primii pași mai siguri către viitor.